Cum eram eu prin Cluj, m-a rugat cineva să-i plătesc impozitul pe apartament, ca să nu trebuiască să bată câteva sute de kilometri numai pentru atâta lucru. M-am codit, că e oraș mare Clujul și că nu prea mă bucură pe mine să stau la cozi și să număr bani, dar am primit instrucțiuni clare:

– Mergi la statuia lui Matei Corvin, te întorci cu spatele la ea, vezi o clădire galbenă pe care scrie Municipiul Cluj Napoca, mergi în dreapta, urci la etaj și plătești cu cardul.

– Cu ce plătesc?! am zis, că am crezut că n-aud bine.

– Cu cardul.

M-am dus, am găsit clădirea, am urcat la etaj, mi-am luat un număr de ordine, am așteptat să-mi vină rândul, stând cu ochii pe ecranul care zicea ce număr merge la ce ghișeu, nu m-am înghesuit cu nimeni, am ajuns repede la birocrată, am dat adresa, mi s-a zis suma și am scos cardul.

– A, plătiți cu cardul, a zis femeia. PIN-ul, vă rog.

Și cu asta, gata. Mi-a luat 20 de minute maxim, cu tot cu urcat și coborât scări. Am umblat puțin zăpăcită înainte și înapoi pe stradă, așteptând să vină careva urlând după mine că le-a dat eroare sistemul, că au tastat greșit, că nu le-au intrat banii, dar n-a venit nimeni.

Încep să-mi fac griji: se modernizează statul român. Nu mai ia la propriu partea aia cu „statul”, gen stat la cozi, stat la impozite, stat la buletine, stat să scoți banii din bancomat ca să-i dai mai departe. De fapt, dacă stau să mă gândesc, la buletin n-am stat de ani buni de zile, și pașaportul mi l-am făcut repede când l-am făcut. Poate în curând o să ne putem plăti online impozitele de la ANAF, și pe urmă ce facem? De cine ne mai plângem că ne consumă timpul aiurea și ne chinuie sadic?

Uite așa dispar tradițiile noastre românești…