Mamele răniților

La un moment dat îmi spune o prietenă că e un tip care tot vorbește cu ea, îi povestește totul despre viața lui și săracul e suferind și a avut multe probleme în viață și acum vine și i se destăinuie ei. Mai mult decât atât, el zice că a făcut o pasiune pentru ea, iar acum n-o mai lasă în pace, o tot sună, vrea să fie împreună și ea nu știe cum să se descurce, cum să-i spună că e prea mult și nu e interesată. Și el vrea să vină la ea acasă, o sună tot timpul, îi scrie chestii interminabile pe Facebook.

„Zi-i că e prea mult și nu ești interesată,” am sugerat.

Păi da, dar bietul om e suferind și nu e om rău.

„Dar tu cu ce-ai greșit?” am întrebat-o.

„Cu ce să greșesc?!”

„Bun, el suferă. Dar tu cu ce ai greșit, ca să te bată pe tine la cap? Ai o karmă proastă, ai fost stalker într-o viață anterioară? Ai o datorie față de omul ăsta?”

Normal că n-avea nicio datorie față de individ, că de-abia îl cunoștea înainte să înceapă tevatura. Normal că a continuat să-l bată pe umăr și să se întâlnească cu el. Suferința altora ne face să ne simțim responsabili, eventual vinovați: oamenii suferă, nu se poate să-i lăsăm așa, triști și disperați!

Unii chiar merită o mână de ajutor. Alții sunt niște manipulatori extraordinari, care profită din plin de atenția care li se oferă la greu. Unii nu sunt conștienți că le fac probleme celorlalți (băiatul ăsta sunt sigură că n-o făcea intenționat), dar sunt ca niște lipitori: doar primesc, nu dau nimic. Le oferi ce ai mai bun și ei iau și iau și iau – sunt flămânzi după atenție, înțelegere, iubire. Și merită, nu? Merită, că au suferit toată viața, sau ani de zile, nu?

Mnu, eu zic că nu merită. Și nu zic asta pentru că eu cred că suferinzii nu trebuie ajutați – ci pentru că cel care oferă înțelegere, atenție, timp nu merită să aibă o lipitoare de gât. De obicei nici cel „în regulă” nu stă atât de bine încât să-și permită luxul de a fi donator pentru celălalt. La un moment dat rămâne fără forță, fără nervi, ajunge să aibă propriile probleme.

Știu un tip care avea următorul text: „Pe mine mama m-a abandonat când eram mic și mi-e teamă mereu de momentul în care o iubită ar face la fel.” Ceea ce se traducea prin: „Dacă mă părăsești, indiferent ce mizerii fac, o să bag un șantaj emoțional de n-ai aer.” Sau unul care avea nevoie de ajutor, făcea praf ajutorul respectiv și se văita că lumea nu-l ajută mai tare.

Răniții ăștia, suferinzii vieții, își găsesc de obicei câte o mamă a răniților care să-i îngrijească, cineva care să le simtă durerea și să îi oblojească. Sunt purtați pe brațe de colo-colo, tratați cu delicatețe, se face tot posibilul ca să li se ușureze existența. Mama răniților se dă peste cap, investește o grămadă de energie în îngrijirea suferindului, dar suferindul e cronic, nu-și mai revine, iar mama rămâne cu el agățat de gât la infinit.

Acuma, nu zic că nu trebuie înțelegere pentru cei din jur, sau că mamele răniților trebuie să moară. Dar sunt niște probleme pe care mi le pun, totuși:

  • de ce ajutor are nevoie?
  • cât timp?
  • cu ce scop?
  • cu cât efort?

Dacă ajutorul e limitat, dacă persoana mă interesează, sigur! Dacă doar îmi mănâncă nervii și nu sunt sigură de ce sunt acolo, în afara faptului că „e băiat bun” și „suferă”, încep să-mi pun probleme și să mă retrag.

Multă lume suferă – dar unii se ridică și merg mai departe, nu au nevoie de mai mult de un deget de ajutor ca să reușească să se pună pe picioare cumva, sunt hotărâți să-și revină, să facă ceva, să meargă înainte, să realizeze. Alții se plâng cu anii și au nevoie de cât mai multe mâini de ajutor și vor ca lumea să se transforme în funcție de necesitățile lor. Nu cred că a doua categorie are dreptul la un ajutor mai mare, dar sunt sigură că unii ar spune că ba da, au, trebuie ajutați.

Și până la urmă e în regulă. Nu sunt nici măcar mama mamei răniților – oblojiți-i, dacă vreți, suferința voastră va fi să îngrijiți mereu suferinzi. Dar părerea mea e că nu merită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *