Revelațiile personale ale femeilor

Cred că de la Mihai Vasilescu am început cu cititul și până la urmă am ajuns la tot felul de comentarii despre cum viața e mai perfectă dacă ai copii, îți dai seama de misterele universului, crești interior și te împlinești etc.

Acuma, că însărcinatele vor ca toată lumea să nască, asta știm deja. Dar ce nu știe Mihai e că dacă te pune naiba să fii o tipă cum sunt eu, mai pasionată de cărți decât de haine și de muncă decât de copii, iese cu alte lecții de viață: „Trebuie să fii feminină!” „O să vezi ce bine te simți când întorc bărbații capul după tine pe stradă!” Și, în final, când sfaturile lor sunt refuzate: „Carieristele astea își sacrifică feminitatea ca să facă ce? Nimic! Sunt niște feministe care au dat toate darurile de la natură ca să fie egale cu bărbații! Și-au înțeles greșit menirea în viață!”

Chestia e cam așa: femeile astea au avut niște revelații personale, netransmisibile. Pentru ele, faptul că s-au îmbrăcat superb și au întors bărbații capul după ele pe stradă a fost o revelație; faptul că au avut un copil a fost o revelație. Însă revelația asta nu e ca cea a lui Newton despre gravitație, nu poți s-o predai în școli și să luminezi omenirea timp de sute de ani. E o revelație pe care poți s-o ai doar tu și înseamnă ceva pentru tine. Nu și pentru restul.

Dacă fiecare femeie care naște ar avea aceeași revelație de iubire și mămoșenie, n-am mai avea mame oribile, doar mame bune. Însă nu e cazul…

Am avut și eu într-o vară o perioadă în care stăteam constant să mă întreb cu ce să mă îmbrac, în care cineva m-a rugat să fac curat în cămară și i-am curățat-o lună. Întâmplător, era o perioadă foarte nasoală pentru mine: trăiam un fel de gol existențial. Nu mai simțeam nicio plăcere pentru citit (aproape aș zice că nu mai înțelegeam de ce mi-ar plăcea), nu mai aveam tragere de inimă cu studiile, nu voiam să fac nimic, nu-mi doream nimic. Așa că stăteam și mă holbam în dulap și alegeam și răsalegeam haine.

Chestia asta nu m-a ajutat cu nimic. Dacă ar fi să încerc să traduc ce simțeam atunci într-o revelație de-aia generală, cum fac tipele astea, aș zice așa: „Femeile care stau să se gândească la haine și la casă au un gol în viață pe care încearcă să-l compenseze prin acțiuni lipsite de un sens real.

Ceea ce sună ca un mare adevăr – și sunt sigură că-mi puteți motiva de ce e așa cum am zis mai sus, că știți pe cineva care… – dar nu este un adevăr.

Experiența mea este profund influențată de faptul că eu aveam un gol în viață în momentul respectiv. Oamenii nu sunt toți construiți pe același calapod, pentru mine un joc nou, nu o rochie de vară, e o revelație. Experiențele de viață nu sunt transmisibile, nu poți nici măcar să-i pui o melodie cuiva și să te aștepți să simtă ce simți tu, darămite să-l pui în aceeași situație și să-l faci să aibă aceleași reacții.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *