De-ale vieții

Să zicem că lucrezi din greu să termini o chestie – și lucrezi de acasă, că așa e munca ta. Sună cineva la ușă, până te duci să vezi cine e vezi că omul sună la vecin. Boscorodești în sinea ta indivizii ăștia dubioși care merg să vândă/ceară/ceva de la toată lumea din bloc și dai să te întorci la muncă.

Când faci stânga împrejur auzi pic-pic-pic, cu multă insisență. Ce Dumnezeu, că afară e caniculă, de-aia te și simți de câteva zile că parcă te-a lovit cineva în moalele capului și ți-e puțin rău și îți fuge puțin ecranul în fața ochilor. O fi spălat cineva balconul… dar îți picură ție pe pervaz?…

Mergi în dormitor și rămâi cu gura căscată: tot peretele cu vecinii e plin de urme de apă, tavanul picură încolo, e o baltă gigantică pe jos. Deschizi ușa și te avânți într-un grup de vecini.

„Ce se întâmplă?!”

„Aaaa, păi se pare că s-a spart o țeavă, curge și la dumneavoastră?”

„Da.”

„Unde?”

„Pe peretele de-acolo.”

Pe casa scării se lipăie, e atmosfera perfectă să te transformi în broască. Prin ușa deschisă a vecinului vezi o scenă parcă desprinsă din filmele americane în care pornește chestia aia de incendiu din tavan. În momentul ăla îți dai seama că ai un prelungitor în dormitor, care e într-o poziție proastă – și că ai un teanc de cărți sub pat. Alergi în casă, arunci prelungitoarele cât colo, salvezi ce poți, scoți siguranțele, iei găleata și mopul, iei primul vas de plastic care-ți pică în mână și-l pui unde picură mai tare, improvizezi ceva cu o lavetă ca să reușești să colectezi din apa care se prelinge aiurea și s-o faci să ajungă în vas.

Timp de jumătate de oră duci o luptă de Sisif: încerci să iei apa de pe jos cu mopul într-un ritm mai rapid decât vine în casă. Îți dorești să fi văzut inundația mai devreme. Îți dorești să nu fi văzut inundația deloc. Îți dorești simplitatea vremurilor în care aveai doar de lucru. Îți dorești să spargi ușa vecinului și să-i oprești apa.

La un moment dat, fugi afară.

„Și vecinul?” întrebi.

„E plecat la țară… Am chemat pe cineva să închidă apa, se ocupă acum.”

Fugi înapoi înăuntru, iar te lupți cu apa și te lupți și te lupți. Arunci apa din vas, arunci apa din găleată, o iei de la capăt. Într-un final, picură mai puțin – iei o pauză, răsufli. Apoi îți dai seama că și baia e inundată. Evident că e inundată. E fix lângă dormitor. Ar trebui să bagi mopul și-n aia.

Dacă ești eu – și în cazul de față ești eu – ăsta e momentul în care te duci, deschizi frigiderul, iei un iaurt, te întorci în dormitor și mănânci iaurtul cu mult calm, privind cum picură tavanul. Că te mai saturi și tu și n-ai apucat să mănânci de prânz azi.

Acesta e momentul în care apare și celălalt locuitor al apartamentului, să pună și el un umăr de ajutor și să dea drumul la curent în partea de casă neafectată, că tu nu știi care siguranță e care și n-ai curajul să afli acum.

Se uită în dormitor, vede vasul care colectează liniștit apa care se scurge din tavan și zice:

„Ție chiar nu-ți plăcea vasul ăla de salată.”

Mârâi.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *