Femei puternice

După Revoluție, bunicul s-a pensionat, și-a luat permisul de conducere și a ajutat-o pe bunică-mea cu farmacia. N-am stat niciodată să îl întreb exact ce făcea, dar țin minte o excursie sau două în Târgu Mureș, după marfă, în Dacia lui. (așa că pot să vă spun sigur: la Târgu Mureș am învățat să-mi leg șireturile, stând în mașină cu bunicul ca s-o așteptăm pe bunica să rezolve cu medicamentele)

Mirosul copilăriei mele la bunici e cel de farmacie de pe vremea când unele medicamente trebuiau făcute acolo, din prafuri închise în borcane mari, fumurii, cu etichete ciudate. Rețetele se puneau într-un fel de rafturi împărțite în pătrate destul de mici și când venea pacientul după ele îi erau înmânate prompt.

Bunică-mea conducea farmacia, se ocupa măcar de o parte din hârțogăraie și avea în jur câteva alte farmaciste angajate, tot doamne în vârstă, ieșite una după alta la pensie până când țin minte că una singură nu atinsese vârsta respectivă.

Bunicul meu era mândru de ea. De fapt, nu mândru: foarte mândru. Era zăpăcit de felul lui și nu prea avea subtilitate, așa că de mic copil mă lua deoparte și îmi spunea să mă fac orice în viață, dar să fiu cea mai bună în domeniul pe care-l fac – așa, ca bunica, care n-a picat un examen în viața ei (și farmaciștii sunt/erau testați periodic, deci și după ce ieșise la pensie tot se mai confrunta cu problema, dacă nu mă înșel). Uneori îmi zicea să mă fac farmacistă, ca bunica, că e o meserie foarte bună, „Dar vezi că asta înseamnă mai mult decât doar să bați la casă, trebuie să faci rețete și medicamente” (între timp s-a dus romantismul meseriei).

Asta-i. Bunică-mea conducea cu eleganță mica afacere, croșeta pulovere în timpul liber, făcea integrame, cosea goblenuri (la fel ca unul dintre frații bunicului) și citea cantități industriale de literatură polițistă. Și bunicul era mereu cu ea, nedespărțit – o imagine am în minte, care se repeta de fiecare dată când plecam de la ei: el luând-o după umeri, ne făceau cu mâna, apoi se întorceau încet pe alee să meargă înapoi în casă.

Maică-mea n-are rău de înălțime, lucru pe care l-am aflat când am fost cu ea pe șantier și eu tremuram la gândul că pic de pe grinzile de la etaj și ea se învârtea pe tocuri de colo-colo să vadă cum merge lucrarea, fără să-și bată capul prea tare.

De fapt, în calea ei nu prea există obstacole reale, peste care să nu se poată trece. Există persoane enervante, situații nasoale, lucruri de care nu vrea să se ocupe (și care vor fi, deci, delegate), dar ideea e că se poate. Stilul de abordare? „Orice se poate rezolva, dacă ai puțină dezinvoltură”. E hotărâtă, face, rezolvă, organizează.

Mătuș-mea (aia din Turcia de care mai zic uneori) e de un pozitivism incurabil. La fel ca maică-mea, nu prea vede obstacole reale, de netrecut. Găsește proiecte, găsește oamenii necesari pentru acele proiecte, știe ce să ceară, cum să explice și cumva rezolvă tot ce e de rezolvat. Chiar dacă poate fi adusă la exasperare, nu poate fi adusă la disperare.

Acuma, dacă tot sunt la înșirarea femeilor din familie care-și fac treaba cu profesionalism, trebuie s-o menționez și pe maică-mea vitregă (fosta mamă vitregă?… în fine), o femeie un pic înspăimântătoare, hotărâtă și pe care se simte că e obișnuită să conducă, să organizeze și să fie ascultată. Nu de alta, dar de vreo 20 de ani e manager, CEO și consultant la diverse firme, i se iau interviuri prin Forbes și alte reviste economice și are genul ăla de succes palpabil și impresionant pe care îl invidiază lumea.

Viața omului de afaceri nu e tocmai una de vis (financiar da, dar ca stil de viață ar fi un coșmar pentru mulți), dar pe ea nu mi-o pot imagina în altă ipostază. E perfectă pentru cariera pe care o are – și cariera e perfectă pentru ea. Și la un moment dat mi-a zis că ar scrie o carte ca să vadă și alții că poți să ajungi acolo unde a ajuns ea chiar dacă nu pornești dintr-o situație favorabilă, chiar dacă n-ai tot felul de pile și relații. Mi se pare un motiv foarte prost ca să te apuci de scris o carte, dar o lecție de viață bună.

Și e o lecție de viață pentru cei care-și trimit motivaționale pe Facebook, pentru femeile care se lasă pe o ureche pentru că atâția lătrăi strigă împotriva „carieristei care-și jerfește viața” și care și-a „uitat feminitatea”. E o lecție pentru feministele care cred că femeile nu pot ajunge sus din cauza misoginismului societății.

De când eram mică am avut în jur femei care făceau diverse. Mai o afacere mică, mai management la nivel înalt – nu prea știu să se fi văitat vreuna că e greu și are nevoie să-i ia cineva situația din poală. A, de plâns la prieteni se plânge oricine, de explicat cu năduf cum s-a ajuns într-o situație proastă, asta se întâmplă. În fond și maică-mea îmi zicea odată cu frustrare că de fiecare dată când își ia tocuri plouă și e chemată pe șantier, așa că trebuie să se chinuie prin noroaie, iar când își ia adidași nu mai trebuie să meargă nicăieri. Dar asta nu înseamnă că nu se bagă cu tocurile în noroi: treaba trebuie făcută, dacă nu-s așa de bune condițiile, atunci asta e.

E ok să ceri ajutorul când e cazul, e nebunesc să faci mereu absolut totul. Dar ori delegi către cineva care e mai pe domeniu, ori delegi către cineva care lucrează la același proiect și are timp și posibilități (dar tu n-ai), ori înveți să faci și tu pe viitor. Însă nu stai să te uiți la problemă și să spui „vaaaai, acum ce fac cu ea?”, „eu cum mă descurc?”, „azi nu am avut chef, așa că am lucrat prost, ce poți să-mi faci?”

E valabil nu doar pentru femei, ci pentru oricine: o persoană puternică încearcă să se descurce. Își suflecă mânecile și trece la treabă. Face. Descurcă. Rezolvă. Descoperă cum poate fi stăpânită situația. Își organizează timpul, își studiază posibilitățile, știe când e prea mult și nu face față, când să tragă tare și s-o lase mai moale.

Faptul că am avut pe aproape femei puternice demonstrează că se poate, că e o mentalitate care se poate deprinde, la fel cum se pot deprinde și neajutorarea, trasul mâței de coadă și alte comportamente despre care am auzit că se practică acum. Sunt femei pe care le poți respecta, pe care poți să te bazezi. Am întâlnit și altele ca ele – le recunosc deseori după privirea deschisă, hotărâtă, plină de încredere.

Cârcotașii cârcotesc că femeia emancipată e însă una nasoală, care nu le place bărbaților și care își crește copiii aiurea. Ei, faptul că am fost crescută de o femeie care are o viață proprie și că am veri crescuți la fel (care sunt foarte ok) demonstrează că nu trebuie neapărat să-ți jertfești copiii pe altarul muncii. Iar în ce privește femeile puternice care devin „nefeminine”, meh. Să facă o ședință de spiritism și să-l întrebe pe bunicul dacă a putut s-o iubească pe bunica – așa, cu farmacia ei cu tot.

Ea trece Anzii.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *