Un român la Campionatul Mondial
Stăteam lipită de televizor la finala etapei de vară. Două dintre cele mai mari echipe din Europa se luptau să ajungă la Mondiale: Fnatic și Origen, într-o bătălie pentru locul întâi pe regiune și calificare la etapa următoare. E strâns, 2 la 2, cu meciul decisiv pregătit cu grijă: strategii diferite, o miză mare.
Eh, românul care ne interesează nu joacă în meciul respectiv, ci îl urmărește ca spectator: echipa lui e cea de pe locul 3, H2k. Motivul pentru care am pomenit de finala de mai sus e că fac click-bait cu nesimțire. Dar stați liniștiți: H2k se bate cu Origen (de pe locul II), îi învinge și merge la Mondiale în locul lor.
De ce fac click-bait? Pentru că deși e vorba de un campionat care oferă un premiu de vreun milion de dolari pentru câștigătorii mondiali, deși se rezervă stadioane imense pentru finalele etapelor, care ajung pline până la refuz, deși anul trecut au cântat în deschidere Imagine Dragons (cei cu „Radioactive”) și a fost ditamai spectacolul, lumea de la noi e complet neinteresată de subiect.
Ca să n-o mai lungesc: e finală de eSports (jocuri competitive pe calculator), mai exact de League of Legends. Două echipe de 5 jucători se înfruntă într-o arenă digitală, încercând să-și omoare personajele unii altora. „De ce m-ar interesa un joc pe calculator?” îmi răsună în urechi întrebarea pe care probabil că și-o pun cititorii. Adevărul e că nu știu, dar dacă mă gândesc un pic nu mi-e foarte clar de ce m-ar interesa că o româncă știe să dea cu o minge de partea cealaltă a unei pânze întinse vreme de vreo 2-3 ore la rând.
League of Legends e spectaculos de urmărit, după ce prinzi mișcarea. La nivel profesionist, vezi tot felul de șmecherii, de vânători, de evadări ca prin urechile acului, de confruntări dure, de tertipuri șmechere.
Andrei ”Odoamne” Pascu s-a apucat să se joace League of Legends prin clasa a 11-a. Ca orice persoană exasperată că toate numele pe care le-ar fi vrut în joc erau luate, a băgat ceva la plesneală, care sigur era disponibil: „Odoamneodoamne”. A evoluat încet, încet, a început să joace competitiv la nivel din ce în ce mai înalt – până când a ajuns în competiții și în echipe profesioniste, moment în care a trebuit să-și mai scurteze numele din joc (măcar cât să nu ocupe tot ecranul, bănuiesc).
Evident, la început părinții nu au fost foarte încântați că fiul stătea mult în fața calculatorului să se joace, dar când a început să facă deplasări pentru competiții au început să-și dea seama că devine serioasă treaba. Și când și-a făcut carieră din jocurile profesioniste, au ajuns să-l susțină. N-o zic eu că am visat azi-noapte, ci o spune chiar el într-un interviu (în română). Ce mai zice pe acolo e că românii nu prea au ambiția să ajungă la nivel înalt, ci se mulțumesc cu reușite mici, cu competiții locale, nu simt dorința și nu visează să treacă dincolo de o anumită limită.
Personal, cred că e foarte mișto nu doar că avem „unul de-al nostru” la Mondiale, ci că eSports încep să crească ca fenomen, că încep să aibă o audiență din ce în ce mai mare. Ca sporturi nu presupun același gen de efort ca cele fizice, deci nu au aceleași beneficii pentru jucători (în altă ordine de idei, nu trebuie să le faci teste ca să nu se dopeze), dar pentru spectatori mi se par pe undeva mai spectaculoase decât sporturile obișnuite. Vezi urmăriri prin junglă, capcane, asasinate, asasinate ratate, stai cu sufletul la gură ca favoritul tău să nu fie omorât (și deci scos din joc o vreme), reușite furate pe sub nasul echipei adverse. Nu cred că ăsta e Viitorul pentru competiții și că doar asta vom avea pe televizoare în câțiva ani, dar cred că eSports vor face parte din viitor. Intră încet, încet în mainstream. Și Odoamne contribuie și el.
Ia, luați de aici un clip. Odoamne e ăla micu’ deasupra căruia e o bară albastră pe care scrie „H2k Odoamne”. Ăia cu roșu sunt adversarii lui. Barele colorate reprezintă viața. După cum se vede, la început Odoamne e prins între doi rivali și nu prea are șanse de scăpare, dar luptă cum poate – și cu câteva magii care vin fix la țanc…
(îmi place cum se chinuie englezii să spună „O, doamne”, apropo. Mă unge pe sufletul de aparținătoare la poporul care nu reușește să spună „th”. Să fie chinuială și confuzie de ambele părți, dară!)