Voyeurii tragediilor

Undeva, între motivaționale, pisici și de toate, internetul are poze cu copiii sirieni, morți, aduși de valurile mării pe câte o plajă. Am dat clic mai mult din reflex. Apoi am stat și m-am întrebat de ce am dat acel clic. Să nu-mi pot imagina oare cum arată un copil mort? Să fie curiozitatea de a vedea moartea? Confirmarea fotografică a unei tragedii? (chiar aveam nevoie de ea?)

Am închis fereastra. E important ca pozele să existe, ca o confirmare a știrilor. Nu e important să și fie văzute pentru că toți ne putem imagina deja cum arată copiii înecați. Și cu toate astea, dorința de a le vedea…

Și apoi?…

Până la urmă, experiența de voyeur e despre voyeur în sine și mai puțin despre ceea ce e privit. Deci: ne desensibilizăm la știri morbide? Suntem mai sensibili la victime? Suntem voyeuri murdari care mereu stăm cu nasul în treburile altora? Să fie oare curiozitatea dusă la extrem o parte din natura noastră, de ființe care pun întrebări? E cazul să pretind că-mi pasă mai mult de sirieni acum că am văzut copiii lor morți, sau să pretind că-mi pasă la fel pentru că oricum copiii lor mureau, chiar dacă în alte feluri?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *