Poate că m-aș căsători vreodată

Am ceva de mărturisit: sunt genul de persoană care nu se gândește la nuntă cu prea mult entuziasm.

Nu sunt o romantică: n-am visat niciodată la nunți ca-n povești, la rochii de mireasă, la legăminte eterne. Gândul mă face să mă simt stingheră. Nu-mi place nici birocrația: la un moment dat mi-a zis cineva că scrie în lege că trebuie să plantezi un copac când te căsătorești, sau dacă nu, să plătești taxa pe copac. No, aia e doar în Iași. În restul țării trebuie să faci numai alte nebunii: trebuie să depui niște acte care sunt valabile 14 zile, dar pentru care se dă aprobarea doar la 10 zile după depunere – și trebuie să-ți faci teste medicale care sunt valabile 24 de ore de la eliberare, deci trebuie să-ți planifici totul cu atenție. Nici nu-i de mirare că la noi n-au prins niciodată căsătoriile spontane atât de prezente în filme și seriale.

Nu vreau banii altora ca dar de nuntă, dar nici nu mă încântă cheltuielile, pentru că am văzut că nunțile sunt usturător de scumpe. Mi-e groază de lista de oaspeți pentru că aș vrea să nu oblig pe nimeni să vină, dar nici să insult pe cineva nechemându-l. E un coșmar al organizării, or eu nu sunt uneori în stare nici să răspund la mail-uri la timp.

Iar în ce privește religia, sunt sigură că până și Dumnezeu înțelege că în chipurile bărboase ale slujitorilor Lui văd ecouri profesorilor mei de religie care ne băteau cu indicatoare sau ne explicau că suntem păcătoși. (Unul dintre ei a început să-mi pipăie brațul odată – ultimul lucru la care aș vrea să mă gândesc când îi jur unui bărbat dragoste eternă e cum mă pipăia un profesor ciudățel.)

Cu alte cuvinte, aș prefera să evit nunta. O văd ca pe un mers la dentist, cu diferența că nu mă doare nimic dacă n-o fac. De fapt, nunta mea ideală ar fi cea prin care am trecut deja, să nu trebuiască nici s-o planific, nici să particip la ea. (și nici să plătesc taxe de pom sau ce mai inventează ai noștri)

La fel ca nunta, căsătoria ține tot cam de exterior. De la asigurări de sănătate comune, la moșteniri, la drepturi pe care societatea și sistemele ți le oferă pentru că se înțelege clar că-ți împarți viața cu celălalt. Nu spune nimic despre relația reală care există între două persoane, ci e o afirmație socială și legală pe care o faci în fața lumii.

O relație este ceva foarte privat și intim – fie că e bună, fie că e rea, fie că e profundă sau superficială, ține doar de cei doi. Relația pe care o am are toate șansele să mă facă fericită până la adânci bătrâneți indiferent dacă port un inel pe deget sau nu. (s-ar putea chiar să mă facă mai fericită fără inel pe deget, pentru că nu-mi place să port inele; dar poate că m-aș obișnui și cu asta până la urmă) N-are nevoie de trâmbițare: eu și el știm ce-i cu ea, alții văd, e în regulă.

Așa că mi-e foarte bine și necăsătorită – în condițiile date, în care suntem sănătoși și totul e în regulă. Dar dacă pățesc ceva, nu știu, dacă atunci când voi avea patruzeci de ani aș trece aiurea strada și m-ar spulbera o mașină, aș turba să știu că i se închide vreo ușă în față pentru că n-ar avea hârțogăraia care să demonstreze că da, am trăit împreună și da, am încredere deplină în el, îl investesc să ia decizii majore dacă eu nu pot și tot ce e al meu e și al lui.

Sunt unii care consideră că scopul căsătoriei sunt copiii. Nu sunt de acord. Mi se pare absurd să nu pot anunța care sunt intențiile mele față de un bărbat fără să nasc un copil – ce are una cu alta? Ar fi culmea ca în cazul de mai sus să se considere că, în lipsa orfanilor, relația mea cu el e bună de aruncat la gunoi. Blablabla, trebuie copii. Nu, nu trebuie nimic de genul, pentru că dacă trebuie să-l faci, poți să-i reproșezi plodului la nesfârșit că ți-a stricat viața, tu nu-l voiai, dar el îți stă de gât ca o piatră de moară. Și nu-i corect să aduci pe cineva pe lume doar ca să-l înjuri și doar că ți-au spus alții că trebuie. Faci copii că vrei copii, iar atunci e decizia ta asumată, nu mai poți da vina pe ceilalți.

Unii (cum ar fi cei de la BOR care băteau la ușa mea nu demult) zic că două persoane de același sex n-au voie să facă afirmații oficiale de încredere și loialitate, pentru că o căsătorie n-ar trebui să existe decât între persoane de sexe diferite. Ceea ce nu înseamnă că n-ar mai exista relațiile, doar că ei nu vor să recunoască că ele există.

Eu zic așa: dincolo de orice BOR-uri și legislații, de certificate medicale, de presiune socială, de rochii simandicoase, de preoți cu har sau cu pitici pe creier, de nunți la care ai invitat pe toată lumea, mai puțin pe cineva care o să-ți poarte pică etern că n-a primit invitație, dincolo de ce spune gura lumii, dacă poți trăi ani de zile cu cineva, dacă-i poți suporta toate nebuniile, dacă ți se pare că e cea mai faină persoană pe care ai întâlnit-o vreodată, dacă ziua ta e mai bună când îl vezi (deși îl vezi aproape în fiecare zi), atunci ești deja într-o relație care seamănă cu o căsnicie, așa cum ne-o imaginăm social, doar că n-ai hârțogăraia făcută.

Practic, tu știi, celălalt știe, prietenii voștri știu, părinții știu, Netflix știe (că v-ați făcut useri diferiți pe același cont), Steam știe (pentru că vă împrumutați jocurile), Amazon știe (pentru că v-ați împărțit contul unul cu celălalt), dar statul, banca și alte instituții vă consideră străini. Și sincer, nu știu cât de tare contează faptul că ai o hârtie pe care o poți arunca în capul oricui, dar stau și cuget că poate-și are sensul. Nu pentru relație, pentru că relația n-are nicio treabă – ci pentru fluturat o foaie de hârtie oficială când vrei să pui piciorul în prag în vreun mod oficial.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *