Anne Wiazemsky – Un an de studiu [recenzie]

Cei care mă cunosc știu că nu prea le am cu filmele și că de cele mai multe ori răspunsul la întrebările care încep cu „Ai văzut…” e „nu”. Așa că bănuiesc că nu surprinde pe nimeni că nu auzisem de Jean-Luc Godard și de filmele lui. În plus, nici cu francezii n-am prea avut tangențe (dincolo de Jules Verne, Alexandre Dumas (tatăl) și Arsène Lupin).

Cu alte cuvinte, cartea autobiografică a lui Anne Wiazemsky, „Un an de studiu” se referă la o grămadă de lucruri care-mi sunt străine. Partea proastă a situației e că persoana care mi-a făcut cadou cartea pe principiul „E cu Godard, o să te intereseze” a greșit. Partea bună a situației e că pot să vă spun cât de tare se ține în picioare dacă n-ai nimic nici în clin, nici în mânecă cu subiectul ei.

Anne Wiazemsky e o actriță și scriitoare franceză, născută în 1947. „Un an de studiu” are loc în ’66-’67, când ea are 19-20 de ani și ajunge să-l cunoască pe faimosul Jean-Luc Godard (reiese că e faimos), cu care ajunge să se căsătorească destul de repede și care o ia să joace un rol în filmul „La chinoise”.

Detalii care sunt trecute cu vederea prin carte, dar pe care le-am căutat pentru că păreau interesante: Anne e fiica lui Ivan Wiazemski, diplomat francez, care se trage dintr-o familie nobilă din Rusia – s-a născut în 1915, iar familia lui a fugit din țară în 1917, când cu revoluția rușilor. A murit în 1962, deci cu câțiva ani înainte să aibă loc „Un an de studiu”.

Din ce scria prin carte, de cealaltă parte a familiei, bunicul ei matern era François Mauriac, care a luat premiul Nobel pentru literatură și din care recunosc că n-am citit nimic.

Mi s-ar fi părut interesant să aflu mai multe despre atmosfera și discuțiile care aveau loc în cercurile în care se învârtea Anne, dar cartea se axează mai degrabă pe povestea ei de dragoste cu Jean-Luc Godard și pe trăirile ei de adolescentă – iar a fi adolescent nu este nici pe departe un lucru atât de interesant pe cât s-ar crede.

În primele pagini, Anne povestește cum multă vreme n-a văzut un film de Jean-Luc Godard, dar când în sfârșit a urmărit unul dintre ele i-a plăcut atât de mult încât i-a scris regizorului că se îndrăgostise de omul din spatele acelui film. Apoi, fără să primească un răspuns, a plecat la țară pe undeva, pe la o prietenă.

În curând, s-a trezit cu Godard sunând-o la telefon – și apoi apărând chiar în sătucul unde-și făcea vacanța – ca să se întâlnească cu ea, disperat s-o cunoască mai bine. Moment în care m-am întrebat dacă francezii sunt într-adevăr duși cu sorcova sau dacă marelui regizor îi lipseau cu desăvârșire lăudătorii, de a reacționat în halul ăsta de la o simplă scrisoare de la o fană. Până când a reieșit că o știa din singurul film în care mai jucase înainte și că își amintea de ea din mai multe contexte. Am ajuns să-l privesc nu ca pe un nebun, ci doar ca pe un disperat.

A urmat o poveste pasională de dragoste, în care el îi trimitea cărți, o suna și îi făcea scene de gelozie, reproșându-i că nu-l iubea sau că era pe cale să se ducă cu altul și eventual și plângând când mai sosea ocazia. Le recomand „Un an de studiu” tuturor celor care cred că bărbații din generațiile tăcute aveau o demnitate masculină desăvârșită, eleganță șamd. Nu e exclus să exagereze și Anne (în fond, relația lor s-a stins de ceva vreme, nu-i exclus să și-l amintească mai apucat decât era), dar chiar și așa.

Dincolo însă de scenele nebunia înamorată a lui Godard și de problemele adolescentine ale lui Anne, reușesc să răzbată printre rânduri câteva lucruri – chiar dacă sunt mai degrabă auxiliare la povestea de dragoste, nu în prim-plan. Jean-Luc Godard e simpatizant comunist și Anne nu vede nicio problemă cu asta – asta în condițiile în care, după cum ziceam mai sus, Ivan Wiazemski s-a născut în Rusia și familia lui a fugit de acolo pentru că Lenin și compania tocmai preluau puterea. În condițiile în care comunismul sărăcea țările din estul Europei, în care oamenii ajungeau prin lagăre și Anne ar fi trebuit să aibă măcar un pic de habar despre motivele pentru care nu-și vizita rude prin Rusia, Godard se juca de-a comuniștii și era încântat de chinezi, de marxism-leninism și de cărticica roșie a lui Mao. Știam că a fost un curent european în care comunismul era de bonton, dar nu mă prinsesem că și copiii rușilor din familii cu sânge albastru erau furați de idee.

O mare parte din carte e dedicată filmului „La chinoise”, care e despre câțiva studenți care vor să transforme lumea într-o comunitate de genul comunismului chinez. A căutat și cel puțin un student revoluționar, a profitat de fondurile alocate filmului ca să-și decoreze apartamentul propriu și, voila!, a avut unde să filmeze și cu cine.

Iată niște „La chinoise” – roșcata e Anne:

Evident, s-a dus cu filmul la ambasada Chinei și chinezii l-au zburătăcit, zicându-i că n-a înțeles nimic din revoluția lor culturală.

În fine, mai sunt și alte apariții faimoase pe acolo. Eugen Ionescu are și el o replică rasistă de spus, pentru că de ce nu? Majoritatea numelor nu-mi spun nimic, dar cei care le mai recunosc probabil că ar fi interesați de ele.

Nu mi se pare o carte de geniu și nici una care să trebuiască citită din vreun motiv sau altul. Probabil că e chiar interesantă pentru cei familiarizați cu lumea culturală franceză a anilor ’60, dar merită cele câteva imagini despre Franța acelor vremuri pe care Anne Wiazemsky le inserează mai degrabă ca suport al poveștii decât ca altceva. În rest, povestea de dragoste e o poveste de dragoste cu năbădăi și tinerețe și gelozii, care nu pot să zic că m-a impresionat prea tare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *