Cum m-au trădat bărbații

Când eram adolescentă, lumea se împărțea în două tipuri de elevi: cei care ieșeau pe ici, pe colo și formau găști – și noi ăștialalți, care nu ne integram foarte tare în chestia asta socială. Cei care erau în găști formau, stricau și reintrau în cupluri.

Când eram în facultate s-a reglat treaba: nu mai știam cine-i cine, toată lumea era în treaba lui și aveai șanse să te înțelegi la fel de bine cu oricine.

După facultate a început să se îngroașe treaba: unii au început să formeze familii, alții nu. Lumile au început să se separe pe criteriul ăsta – lume cu copii, care discută preponderent de copii; și lume fără copii, cu tot felul de alte probleme. Acuma, maică-mea mi-a zis de mică să nu fiu o sălbatică, așa că atunci când mă întâlnesc cu doamne din lumea familistă care mă întreabă, „Tu când faci copii?”, dau un răspuns vag.

Răspunsul pe larg, reformulat elegant, este: „Această întrebare este una indiscretă, pentru că e una care ține de o decizie care-ți modifică întreaga viață. E, în sensul ăsta, mai indiscretă decât ‘Te-ai sărutat vreodată cu vreo fată?’ Eu am crescut într-o familie foarte discretă, în care informațiile de genul ăsta nu se întreabă la o șuetă, ci se discută în situații mai intime. Mai mult decât atât, nici tatăl meu, nici mama mea nu mi-au pus întrebarea asta – nu știu dacă din delicatețe sau dacă pur și simplu consideră că o să-i anunț când/dacă va fi cazul, dar iată, așa stau lucrurile. Te rog, nu-mi pune întrebarea asta.”

Acuma, dincolo de aspectul de discreție, țin să precizez că am o oarecare oroare de orice ține de medical. De asta îmi pun căștile în urechi când merg pe tren, ca să nu aud ce operații și-au făcut unii-alții. Însă, proaspetele mame au uneori tendința să povestească despre sarcină sau, doamne feri, naștere. Dau sfaturi. Îți spun ce boli să faci (nu, zău). Îți spun ce probleme medicale au avut în timpul sarcinii sau după naștere. Îți povestesc ce-i cu nașterea.

Deseori poveștile despre copii sunt plictisitoare pentru toți în afară de părinți și bunici, dar prefer să le ascult de zece ori decât să aud tot felul de chestii sau, mai rău, să mi se spună cu „O să vezi”.

„O să vezi ce frumos e, să simți o viață crescând în tine,” mi-a zis o tipă, făcându-mă inevitabil să mă gândesc la Alien și să mă înverzesc la față. Parcă și vezi un mic monstruleț care erupe din burta mamei într-un „RAAAAAAAAAAAA” de film horror. După care începe să omoare oameni și Tom Cruise, Matt Damon și câțiva alții încearcă să salveze planeta de la viața aia care a crescut în tine și acum depune ouă prin tot felul de oameni ai străzii. Frumos (pentru o valoare dată a lui „frumos”).

În fine, acum câteva zile vine la mine prietenul meu și-mi zice, „Vrei să mergem la un spectacol de stand-up? Cu Teo, Vio și Costel. Îi zice ‘Cu glumele curate’, probabil că e cu mult mai puține înjurături decât de obicei, o să-ți placă.” De Teo știam și eu, am acceptat, ne-am dus la Reduta.

Începe spectacolul. Primul pe scenă, Vio. Începe să zică ceva – nu trece mult timp și hop, pomenește că are un copil de 5 ani! Gata, de-acolo e plin de glume de familist despre copil, desene animate și viața de familie. Era ca și cum ar fi fost angajat ca entertainer pentru o reuniune de gagici mămici, proaspăt făr’-burtici.

Dar e ok, e interesant să vezi viața de familie din perspectiva unui tip care face umor. Și să-l vezi cum e el mândru tătic.

Pe urmă, Teo. Am râs la Teo de nu mă puteam opri. Am fost un pic mohorâtă zilele astea, dar partea lui m-a făcut să uit de toate. Din păcate, n-a fost ultimul din program, ca să uit și de ce avea să urmeze.

Costel se pare că are un stil de glume în care imită tot felul de zgomote/melodii/chestii. Nu-i tocmai pe gustul meu, dar e ok. A început cu bancuri despre electrocasnice, după care a anunțat că are și el copii – unul de un an, unul de trei. Hop, iar bancuri cu copii.

Tocmai când aveam eu revelația că diferența dintre mămicile mândre și tăticii mândri e că cei din urmă n-au grupuri de Facebook de care face lumea mișto, Costel a lovit unde mă doare mai tare. S-a apucat să povestească nașterea nevestei, la care a fost martor. Cu tot cu detalii medicale despre ce se întâmplă exact-exact acolo (că deh, a fost martor) și cum se taie viitoarea mamă (nu la cezariană) și cum pică placenta. Era amuzant, sala râdea. Râdeam și eu și plângeam în același timp, cam cum râzi și plângi la o înmormântare dacă îți spune cineva un banc al naibii de bun într-un moment al naibii de prost și nu mai știi ce să faci.

Așa am descoperit că nici măcar pe bărbați nu te poți baza. A fost o lovitură sub centură, o trădare de dincolo de imaginabil. Am lăsat garda jos o clipă și jap! Un-doi, teme înfiorătoare luate de la gagici.

A fost o trădare. Nici măcar pe bărbați nu te mai poți baza, ca femeie, să nu te chinuie cu familismo-medicalismul. Touché.

Săgeata vine de la „trădare”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *