„În șalvari și cu ișlic”, de Constanța Vintilă-Ghițulescu [recenzie]

Numele complet al acestei cărți este „În șalvari și cu ișlic: biserică, sexualitate și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea”, deoarece tradiția celor care fac parte din lumea academică e să scrie titluri cât mai clare cu putință, chiar dacă se lungesc pe jumătate de pagină. Ceea ce ar trebui să vă spună ceva despre cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu: e o carte de specialitate bine documentată, plină de referințe, dar un pic mai greu de citit.

Părerea mea e că merită efortul.

Lumea din secolul 18 e incredibil de diferită de a noastră – și nu doar în sensul în care lumea se împărțea încă în țărani și boieri, în care Bucureștiul avea mai puțini locuitori decât are Sf. Gheorghe azi și lăzile de zestre erau încă la ordinea zilei.

Pentru că volumul se axează pe căsătorii (deși vorbește și despre altele), o să încep și eu de acolo: fetele se măritau în medie pe la 14-15 ani, băieții pe la 19-20 (vârstele minime erau 12 și 14 ani, respectiv), pentru că Biserica voia să evite situațiile în care fetele să nu fie virgine la căsătorie, iar soluția cea mai bună era să nu le dea prea mult timp să ajungă altfel.1)În condițiile astea, e amuzant să acuzi liceenii de azi că sunt destrăbălați în comparație cu cei din generațiile mai vechi Iar căsătoria avea cam două mari scopuri: să rezolve problema sexuală și să creeze o celulă economică. Teoretic și procrearea, dar se pare că o femeie putea cere divorțul pe motiv de impotență a bărbatului, dar nu și de sterilitate, deci a nu avea copii e o problemă mai mică decât a nu fi satisfăcut în pat.

Problema economică e așa: ele trebuiau să aibă zestre, mai mare sau mai mică în funcție de poziția socială, ca să se poată căsători. Ei trebuiau să asigure traiul de zi cu zi – cu alte cuvinte, ea aducea de exemplu un petic de pământ și doi țigani, de exemplu, iar el trebuia să cultive pământul și să pună țiganii la muncă. Zestrea ei era trecută cu sfințenie pe o foaie, ca să se știe mereu ce e al ei și ce nu. Nu e foarte clar dacă într-adevăr conta la ceva acordul celor doi, pentru că părinții rezolvau totul și-și treceau numele pe înțelegere.

Dragostea și respectul mutual nu figurau pe lista de lucruri relevante. De fapt, din câte se înțelege, violența în familie era cam la ordinea zilei (a soțului împotriva soției, evident – invers era scandal mare). Și, pentru cei care se gândesc cu drag la acele vremuri frumoase în care măcar mâncarea era sănătoasă și vaccinurile nu cauzau autism, copiii mureau pe capete – în două cazuri în care sunt menționate numerele exacte, părinții au avut 16 și respectiv 20 de copii, din care doar 4 au supraviețuit în fiecare caz.

Spre surprinderea mea, și pe vremea aia exista divorț. Se dădea la mitropolie, după ce se încerca reconcilierea soților în fel și chip. Chiar și în situații în care soțul își bătea soția constant, o făcea în toate felurile și îi băuse zestrea, reacția mitropoliei era ceva gen, „Dar poate vă împăcați, totuși?” Așa că bătaia de cap era enormă.

Dar nu e numai durere și tragedie în toată cartea, ci mai sunt și tot felul de detalii interesante despre averile oamenilor, relațiile cu vecinii și chiar și întâmplări de-ți stă mintea în loc. De exemplu, prima căsătorie între două femei din Țara Românească a avut loc în 1801. O femeie fugită de acasă dintr-o căsnicie abuzivă s-a prefăcut că e bărbat și s-a dus să se angajeze. Ei, a lucrat atât de bine încât stăpânul i-a dat-o pe fiică-sa de nevastă – și pentru că n-a avut inspirația să zică „sunt impotent, am avut un accident cu un gard când eram mic” (sau cum s-ar fi putut formulat în secolul 18 ideea asta), n-a putut refuza și s-a căsătorit. Când a fost vorba, însă, să-și îndeplinească atribuțiile conjugale s-a descoperit că există o miiiică problemă. (pp. 52-53)

Altă întâmplare haioasă e cu trei preoți – și apropo, preoții erau recrutați din pătura de jos și nu prea aveau ei mare învățătură, har, credință sau altele asemenea. Citez: „preoții de la Biserica Albă din București, ce urmează a fi puși la „opreală” și necinstiți cu „bătaie în falangă” pentru că s-au îmbătat chiar în „Săptămâna Luminată” și din trei nici unul nu și-a adus aminte că trebuie să oficieze slujba.” (p. 39)

Dincolo de chestiile care m-au interesat mai mult pe mine sau mi s-au părut mai amuzante și le-am menționat mai sus, cartea are o mulțime de lucruri de zis, pe care le așează în pagină excelent: începe cu o descriere a ierarhiei bisericești și a curților de judecată și notarilor datorită cărora mai există și acum diverse documente pe baza cărora s-a reconstruit lumea respectivă în carte. Continuă apoi cu problemele legate de zestre, de logodnă și de daruri, apoi cu căsătoria și problemele care apar (violență, desfrâu, băutură), încheie cu divorțul și situația persoanelor după divorț.

Peste tot sunt mici detalii, povești cu ce i s-a întâmplat unui cuplu sau altuia, statistici despre cum se terminau divorțurile, obiecte date în dar sau care fac parte din zestre, precum fețele de pernă, rochiile… sau diamantele. Soți fugiți, bărbați care se converteau la islam ca să poată divorța, probleme cu nunta domnitorului care făcea prețurile să urce îngrozitor de mult, bigami, cupluri incestuoase care fugeau la Giurgiu ca să se poată căsători fără să-i știe nimeni și tot felul de reguli ciudate, cum ar fi că bărbații n-aveau voie să-și țină amantele în aceeași casă cu soția, dar dacă totuși o făceau, trebuiau să fie somați de două ori să le dea afară înainte să fie aduși la judecată (împăciuitoarea Biserică era împăciuitoare).

Rareori au fost momente în care să-mi vină să sar pasaje (dar au fost vreo două cazuri în care se înșira tot arborele genealogic al unor boieri), chiar dacă a fost o carte pe care am mai citit-o și am mai lăsat-o din mână, pentru că e foarte densă.

References   [ + ]

1. În condițiile astea, e amuzant să acuzi liceenii de azi că sunt destrăbălați în comparație cu cei din generațiile mai vechi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *