Scriitorii își înțeleg prea puțin arta

O chestie pe care am constatat-o e că, atunci când un om se pune pe scris, are impresia că sufletul lui se reflectă de pe pagina respectivă. De aceea, orice critică adusă textului e luată ca un fel de critică anti-el, pentru că nu-și dă seama exact cât de puțin din persoana lui e vizibilă de acolo.

Roagă un om să-ți deseneze un câine și n-o să se supere prea tare dacă-i zici că n-are talent. Invită-l la karaoke și o să-i cam fie ciudă când îi spui că n-are voce, dar s-ar putea să te ierte. Citește-i o povestire și spune-i că e cam nasoală, în schimb, și o să vezi că începe să se înfierbânte, ba-i mai sar și prietenii în apărare, de parcă l-ai fi înjurat de mamă.

Scrisul e o artă. Se învață, se exersează, ai talent nativ sau nu. Dacă-ți spune cineva că scrii într-un stil de clasa a doua, e cam la același nivel „insulta” ca „desenezi ca un copil de clasa a doua”. Singur, nu-i pică nimănui bine, dar asta-i viața.

Ca să nu mă iau de nimeni altcineva, o să exemplific ideea cu un desen creat de mine acum câțiva ani (insuficient de mulți ca tinerețea să fie o scuză).

Prietenii mei artiști au voie să râdă.

Acesta este un desen slab. Nu e chiar de clasa a doua, dar nici prea departe nu e. Proporțiile sunt dubioase, nu știu să gândesc elementele imaginii în volum, habar n-am cum ar trebui să pice lumina în chestia asta. Pentru un copil, ar putea fi un desen bunicel. Ca adult, n-o să ilustrez nimic prea curând. Iar profesioniștii or să vadă o grămadă de probleme acolo pe care eu nu le știu.

Acest desen nu sunt eu. Nu doar că nu e un desen care să mă reprezinte pe mine, dar desenul nu e identic cu ființa mea. Rezultatul nu-mi dezvăluie tarele sufletești, nu spune mai nimic despre modul în care gândesc și percep lumea, nu spune dacă sunt prietenoasă sau dușmănoasă, nu zice că sunt o persoană simpatică sau antipatică. Tot ce spune e, „A vrut să deseneze o tipă cu ochi de pisică și n-are un talent deosebit”.

La fel și cu cărțile. Identitatea autorului nu transpare din ele. Nu dezvăluie profunzimile și tarele sufletești ale omului, nu spune mai nimc despre modul în care gândește și percepe lumea, nici despre cât de prietenos sau dușmănos, simpatic sau antipatic e. Eventual poți să-ți dai seama că are o anumită profunzime a gândirii sau inteligență – sau, dacă e deosebit de transparent, poți să-i vezi viziunile politice – dar dacă o carte e slabă, poate fi vorba și de lipsa de talent. Poate că autorul gândește lucrurile la o anumită profunzime, dar în afara literaturii. Poate că încearcă ceva și nu-i iese.

C’est la vie.

Știu, știu. La școală suntem învățați să tragem paralele între literatură și viețle autorilor: Eminescu a fost chinuit, deci iată! E un geniu ca Luceafărul, din care transpare ființa superioară a poetului. Dar să vă spun o chestie: când eram în gimnaziu am zis să fiu deșteaptă și să trag și eu o paralelă de-asta inteligentă. Așa că i-am plâns de milă lui Eminescu, spunându-i profesoarei că a fost un tip refuzat de toate femeile, lucru care transpare clar din absolut toată opera lui în care tânjește după o iubire ce nu-i e acordată niciodată. Și ce să vezi? Acolo brusc nu se mai aplica legătura operă-autor, pentru că Eminescu avusese (fără să știu eu asta la momentul respectiv) o relație legendară cu Veronica Micle.

Și ce să vezi? Multe, multe alte detalii din literatură nu sunt o transpunere directă a autorului pe pagina tipărită.

Pe-urmă. Dacă cineva citește mult și spune că o carte e neimpresionantă cu spume, s-ar putea nu fie o chestie de reavoință sau de neînțelegere. Poate că e doar o comparație cu ceva mult mai bun. Cine e la același stand cu marii scriitori se poate aștepta ca, din când în când, să fie judecat după standardele după care sunt judecați și ei. La fel, poate că desenul meu e mai bun decât ar putea să-l facă doi sau trei oameni din jurul meu (sau al vostru), dar când comparația e făcută cu ceva chiar profesionist făcut, se vede cât de slab e de fapt.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *