Andrei Pleșu nu e Dumnezeul oamenilor de cultură
Văd că iar s-a supărat lumea pe Andrei Pleșu dintr-un motiv sau altul – de data asta, pentru că nu-i place Despacito și critică și melodia, și tot curentul de care aparține.
Pleșu a mai luat și alte poziții nu foarte inteligente. Acum ceva timp se certa pe net cu Petronela Rotar, după Charlie Hebdo zicea că ar trebui ca lumea să-și cenzureze umorul în privința islamiștilor, ca să nu le mai jignim religia – iar zilele trecute scosese cineva de la naftalină un articol vechi de-al lui în care critica femeile cu buze botoxate.
Bănuiesc că o să mai spună lucruri controversate – ce mi se pare trist e că ideile lui nu stârnesc dezbateri pentru că ar fi inovatoare sau profunde, pentru că aruncă o nouă lumină asupra unor probleme curente, ci pentru că reprezintă ideile unei părți relativ mari din populație.
De exemplu, Neil Gaiman (care nu e filozof, ci scriitor), a venit la un moment dat să explice că George R.R. Martin nu le datorează cititorilor să scrie cât mai repede următoarea carte, pentru că nu lucrează pentru ei – și nu le-a promis nimic, pentru că atunci când cumperi un roman dintr-o serie, cumperi doar _acel _roman. Sau altă dată a povestit despre cum e important să aperi libertatea de exprimare (inclusiv de exprimare artistică) chiar și pentru cei care spun lucruri care nu-ți convin, deoarece în momentul în care începi să interzici exprimarea prin lege, ai șanse să-ți fie interzisă și ție. Pentru că, spune el, legea e un instrument mare și bont, care nu diferențiază între ce ți se pare ție acceptabil și ce nu.
Din câte văd la Pleșu, pozițiile lui sunt într-o tabără de gândire sau în alta – nu puțin în afară, nu vede lucrurile dintr-o perspectivă surprinzătoare. E un om din popor, doar că scrie mai corect gramatical, mai coerent ca stil, cu un pic de cultură care se vede pe ici, pe colo – și e mai cunoscut și popular.
În plus, Pleșu e un om în vârstă. Asta, în sine, nu e nici o fatalitate, nici un verdict final – indiferent de vârstă, fiecare om e un individ care alege ce vrea sau nu să creadă și cum se comportă față de ceilalți. Dar Pleșu se aliază generației sale. E tradiționalist și conservator și, deci, oarecum previzibil. Desigur, te poți supăra pe opinia lui, dar nu poți fi surprins că nu-i plac muzica de azi sau silicoanele. Nu am nicio dovadă în sensul ăsta, dar sunt destul de sigură că nu-i plac nici persoanele care se îmbracă goth, nici nu citește fantasy (poate are un pic de respect pentru SF, pentru că pe la noi a fost la un moment dat o modă cu vrăjelile științifice), iar jocurile pe calculator i se par o prostie.
Pur și simplu face parte destul de previzibil din acel curent de gândire. Nu mă miră că-i place „Las Fierbinți”, pare genul de lălăială care trece drept entertainment în Ro. Dacă aș afla că se uită cu plăcere la turnee de CS:GO în schimb, cred că nu mi-aș mai reveni trei zile din șoc.
Nu e rău că e citit, dar mă miră mereu vehemența cu care se ia lumea de el și cu care e citat. E tratat fie ca o sursă de înțelepciune, fie ca un fel de trădător care ar trebui să știe ma bine ce face, dat fiind faptul că e o sursă de înțelepciune. E privit ca un gânditor de seamă al țării, ca un om care inventează el însuși idei gen „muzica nouă e mai slabă decât cea veche”. Nu e un Dumnezeu al oamenilor de cultură, un inovator, un deschizător de drumuri. E doar o oglindă și va continua să facă ce știe mai bine: să oglindească.