Pe muchie de traducere

Regula numărul unu: indiferent la ce ai lucrat și cât de bine ți-ai făcut treaba, va veni cineva care să spună că traducerea nici nu se compară cu originalul.

Pentru că traduc mai ales jocuri, softuri și chestii conexe, sunt în situația interesantă în care zeci de mii de oameni au văzut măcar o bucată de text la care am lucrat și eu și au o opinie clară despre respectivul soft localizat.

Iar opinia cea mai des întâlnită e asta: româna e nașpa. De vreo câteva ori, o chestie făcută de mine era nașpa în mod deosebit – fie pentru că tradusesem ceva la fel de neclar cum era în original (de obicei mai cizelez, dar ne trântiseră zeci de pagini de tradus pe termen scurt), fie pentru că o chestie nu era pe cât de clară ne imaginam noi, fie pentru că s-au concatenat niște stringuri aiurea și, pe scurt, propoziția care rezulta n-avea logică. Se întâmplă, corectăm ce putem, ne străduim să facem mai bine data viitoare și mergem înainte.

(Pe de altă parte, la un moment dat cineva de la firma de jocuri a făcut o actualizare care ștergea fișierul .exe de pe calculatoarele jucătorilor, deci sunt moduri de a eșua și mai spectaculos.)

Dar de cele mai multe ori, româna e considerată nașpa în general

Multă lume e de acord că tradutore, tradittore, că traducerea nu se compară cu originalul, că engleza sună mai bine, că la alții e mai mișto, că la noi totul e aiurea.

Hai să discutăm despre asta.

1. Uneori, varianta în română chiar e slabă (sau dezastruoasă)

Voiam mai demult să scriu un articol despre cât de dezastruos e site-ul DHL România. Am abandonat articolul (m-am luat cu altele), dar încă mai am câteva imagini salvate.

Fereastra cu totul, ca să aveți imaginea de ansamblu.

Făcusem atunci și câteva observații despre ce și cum nu e în regulă. Pe scurt: lucruri lăsate netraduse, diacritice care ba sunt, ba nu sunt, litere inversate, numele lunilor scris cu literă mare (ca în engleză).

„Logistics” și „Mail” au fost lăsate netraduse.

Mai sus, o bucată de meniu. Mai jos, o bucată de text care în engleză e prietenos, iar în română nu.

Scris greșit – și de ce e cu literă mare?
Unde au dispărut diacriticele?

Se pare că oamenii n-au reușit să se pună de acord dacă folosesc sau nu diacritice, așa că ba le-au băgat, ba nu. În principu, dacă vrei să pari o firmă serioasă, ar cam trebui să le folosești (altfel pari un terchea-berchea leneș și/sau fără respect față de țara în care îți desfășori activitatea).

Luna cu literă mare, diacritice lipsă, butonul „Print” nu e tradus. Și „piesă”?! Nu „bucată”?!

I-am arătat cuiva pagina și prima reacție a fost, „Eh, sunt chestii mici, nimeni nu le observă, nu sunt așa de grave, se înțelege despre ce e vorba – și ce contează dacă luna e scrisă cu literă mare?”

Mm. Problema e că, și dacă nu stai să vezi fiecare detaliu în parte, site-ul în engleză pare mai prietenos și primitor și profesionist făcut. Site-ul în română te chinuie, pentru că e vina ta că ai apelat la ei.

De multe ori am zis că sunt o grămadă de oameni care nu se pot pune în ipostaza celui care primește obiectul/celui care i se oferă serviciul. Are amicul Eftimie o idee destul de corectă, care spune că comuniștilor nu le păsa de copiii lor și de-aia nu erau în stare să facă o minge rotundă. Și nu le păsa nici de ei, de-aia se stricau televizoarele și Daciile și tot așa.

Ei, niște urmași ai acelor comuniști există și azi. Și în traduceri (sunt cei care traduc softuri în română de nu înțelegi opțiunile), dar și în alte domenii. Iar în traduceri, oamenii ăștia, cot la cot cu scriitorii care nu știu să scrie și profesorii care cer exprimări pompoase, au creat ideea că româna e de rahat.

2. În căutarea limbii fantastice

Bine, și româna e o limbă chinuitoare. Spunem „Cine-i ăsta?”, dar intelectualii pompoși ne cer să scriem barem „Cine e acesta?”, dacă nu chiar „Cine este acesta?”, ca să nu cumva să sune de parcă am fi țărani. Apoi, ne contorsionăm în fel și chip să nu facem cacofonii, chiar dacă e o prostie de idee stilistică avută de niște poeți de acum un secol. Menită pentru chestii literare. Care s-a infiltrat în școli și acum ne urmărește peste tot.

Limba română e scindată. Când mă întâlnesc cu prietenii, zic „Da’ ăsta cu articolu’ cine zici că îi?”, nu “Dar acest individ cu articolul cine spuneai că este?

Când traduc sau scriu, mă simt uneori de parcă aș moși limba. Trebuie să arate respectabil, dar să sune normal. Ceea ce pare ușor în teorie („Scrie cum gândești!”), dar e greu în practică. Pentru ca ceva să sune natural, trebuie de obicei muncit. 

Însă multă lume are impresia că dacă ceva sună simplu și clar, e și scris ușor. În cea mai proastă carte pe care am încercat s-o citesc anul ăsta am dat peste un citat care zicea așa: „insul nu scria ca să publice și nu folosea artificii literare…. Ciudat. Puțin obositor și ciudat.”1)Cartea e “Cumsecade” de Petru Berteanu, am luat-o pentru că o super-recomanda șeful de la Tritonic ca fiind cea mai bună carte de la ei, așa că n-o să mai cumpăr cărți de la Tritonic. Problema cu abordarea asta de care tot dau printre români e că e falsă: nu e obositor să citești ceva scris natural, e obositor să citești un text plin de artificii, în stil barococo, cum îi spune Dorin Lazăr.

Ca să înveți să scrii citibil cu înflorituri, trebuie să știi să scrii simplu, după care poți să te apuci să adaugi și figurile de stil ale vieții. Altfel nu obții decât un dezastru pe care nu-l pricepe mai nimeni.

Iar chestia asta e valabilă și când traduci. Pentru că, într-un fel, rescrii textul în altă limbă.

Am o teorie mai largă a traducerilor, dar o să vă spun cum începe. Există trei tabere pe care vrei să le ai în vedere când traduci un text: 1. autorul; 2. clientul; 3. publicul.

Autorul e, evident, persoana care a scris textul și care a vrut să comunice anumite lucruri prin el, fie că sunt informații sau stări. Iar dacă pentru critica literară nu mai contează în ultimele zeci de ani ce a vrut să spună autorul, pentru traducător lucrurile astea încă contează, pentru că el vrea să spună același lucru în cam același fel. Lucru care e un pic mai dificil de făcut decât s-ar crede – revin imediat la ideea asta.

Clientul e cel care vrea textul tradus. Poate fi o firmă, poate fi o editură, poate fi autorul însuși. Clientul are anumite idei: poate că e o editură universitară, care are un anumit prestigiu și care vrea să fie reprezentată prin textul respectiv. Poate fi o companie care vrea să vândă anumite produse prin textul respectiv. Dacă autorul impune conținutul, clientul imprimă un anumit stil.

Publicul e cel care va consuma respectiva traducere. Poate fi un public foarte cult – studenți, doctoranzi, doctori. Poate fi un public naiv – să zicem copii de 11 ani. Poate fi un public care vrea doar să se distreze.

 

Dacă publicul meu e format din programatori care citesc un articol despre cum s-a făcut nu știu ce bucată de joc și se discută de tehnologii, o să încerc să vorbesc clar, dar n-o să mă sfiesc să folosesc terminologia lor. Dacă publicul meu e format din copii care vor să afle cum a fost făcut jocul lor favorit, o să am grijă ca terminologia respectivă să fie ori inteligibilă, ori clarificată, ori ambele. Iar dacă publicul meu e format din persoane care încearcă să schimbe o anumită setare, o să încerc să mă asigur că e clar ce face butonul respectiv, dacă îl apasă – de exemplu, dacă văd „drag scroll” nu zic „scroll glisant”, ci, dacă încape „scroll cu butonul din mijloc al mouse-ului apăsat”.

Bine, a doua variantă e îngrozitor de lungă, dar prima e îngrozitor de vagă.

După cum ziceam, e greu să spui ce zice autorul în cam același fel ca el – uneori face o glumă care se bazează pe un joc de cuvinte, alteori face o referință la Shakespeare („Noapte bună, dulce prinț”), care nu e deloc la fel de clară în română. Atunci, în funcție de context, ori traduc gluma cu altă glumă care să fie vag asemănătoare, ori bag o notă de subsol în caz că referința e importantă și intraductibilă și publicul va dori s-o știe pe cea din original. Alteori, pentru că autorul vrea doar să facă o glumă care să înveselească atmosfera, iar clientul vrea să fie prietenos și deschis, iar publicul are și mulți membri de 13-14 ani, o să înlocuiesc referința la Shakespeare cu una la Eminescu – nu „Noapte bună, vrăbii dulci”, ci „Somnoroase vrăbiuțe pe la cuiburi se adună”.

Există mereu o soluție, uneori mai creativă, uneori mai exactă. Dar de multe ori se poate mai bine decât se face.

Din punctul ăsta de vedere, mi se pare că traducerea lui Octav Ungureanu pentru „Deadpool” e genială – și-a ochit publicul românesc și a înlocuit o grămadă de referințe pe care nu le știi dacă nu ești băgat în cultura americană cu referințe pe care noi le cunoaștem – „A-nceput de ieri să cadă câte-un erou, acum a stat.”

Bine, mergi mereu pe muchie de cuțit cu traducerile mai creative. Pe de o parte, sunt mai la îndemâna publicului, efortul e mai mare, rezultatul e mai atrăgător – și, prin alte părți, ce a făcut Octav Ungureanu se numește transcreare și se plătește mai bine decât o traducere obișnuită.

Pe de altă parte, uneori clientul sau publicul vor o simplă traducere, cât mai clară și mai exactă, chiar dacă e mai greoaie și mai greu de înțeles.

Deci depinde de context. Degeaba vii la om cu cea mai bună salată de fructe din lume, dacă lui îi trebuiau mere coapte.

3. Publicul (se) minte

Dacă întrebi oamenii ce vor, or să-ți spună că vor o traducere cât mai exactă, indiferent cum sună. Dacă traduci o carte de umor, or să spună că vor note de subsol în care să fie explicate bancurile. După care or s-o răsfoiască și-or să spună „a, nu-mi place, n-o vreau”.

În fond, sondajele publice ne spun că oamenii ascultă cel mai mult muzică clasică sau rock și totuși topurile arată cu totul altceva.

Dacă-i întrebi ce le place, spun că povestea, detaliile și personajele – stilul e, așa, neimportant. Dar dacă le pui în față un text slab stilistic, n-o să le placă. De obicei n-or să zică, „E întortocheat, nu pricep ce zice”, or să zică „E plictisitor, n-are idei faine, dialogul nu-i mișto”.

Dar, bineînțeles, nu poți nici să zici că publicul e prost și nu pricepe, iar tu ești genial și nu greșești niciodată. Deci, cum îl asculți?

În primul rând, te uiți după probleme punctuale, cum ar fi acuratețea – autorul a zis „dreapta”, tu ai zis „stânga”. Dacă ai făcut o traducere creativă dintr-un anumit motiv, poți să te întrebi dacă varianta finală a fost într-adevăr cea mai bună alegere. Dacă da și poți susține asta, ok, treci mai departe.

Apoi te uiți la plângerile generale. Pornești de la ideea că plângerile au un sâmbure de adevăr. „E plicticos”, „n-am citit-o până la capăt”, „e o prostie” – e vina autorului sau e vina ta?

Bine, poate să fie și vina persoanei, dar nu e bine să sari la concluzia asta din prima, pentru că dacă nu asculți păreri, nu prea ai cum să evoluezi. Singura părere care merită ignorată de fiecare dată când apare e „Româna e nașpa, orice chestie sună mai bine în engleză/franceză”.

[P.S. Articolul ăsta e un pic dezlânat pentru că m-am apucat să-l scriu săptămâna trecută, după care m-am luat cu treburi, după care am mai scris un pic, după care m-am luat cu alte treburi, după care iar am mai scris ceva și nu m-am obosit să-i dau o editare generală.]

References   [ + ]

1. Cartea e “Cumsecade” de Petru Berteanu, am luat-o pentru că o super-recomanda șeful de la Tritonic ca fiind cea mai bună carte de la ei, așa că n-o să mai cumpăr cărți de la Tritonic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *