O poveste cu muncă și școală

Citeam articolul ăsta la Dorin, care vine cu niște idei interesante despre motivele pentru care tinerii nu vor să se angajeze, iar România n-are un Bill Gates.

Confesiune: nici eu n-am vrut să mă angajez pe trei lulele, trei surcele. Mi s-a zis că nu e ok, că ar trebui să-mi găsesc orice, că sunt leneșă, că ar trebui să mă fac profă de engleză etc. Dar n-am făcut nimic din astea, ci am stat acasă la mama vreo doi ani după ce am făcut masteratul, timp în care am refuzat să fac content writing pentru o firmă dubioasă și 800 de lei pe lună (sau 900, dacă eram cuminte și făceam treabă bună!) și n-am făcut o grămadă de alte lucruri.

Eu știu un lucru pe care oamenii care au o carieră se pare că l-au uitat: în momentul în care te angajezi 8 ore pe zi într-un loc, nu te poți angaja altundeva prea repede. Dacă ești profesor de engleză și-ți apare postul ideal de expert în localizare la firma visurilor, poți să plângi când îl ia altcineva pentru că tu ești legat de sistemul de învățământ (sau cel puțin, așa bănuiesc – că nu poți lăsa baltă elevii la 2 luni după ce a început anul școlar).

Și mai știu un alt lucru, pe care angajatorii îl cam uită: în momentul în care iei pe cineva pe salariul minim, ar cam trebui să-l înveți meserie. Iar, momentan, e mai greu cu asta. Când am început să lucrez ca traducătoare, n-am primit feedback prea clar de la edituri („Uite niște greșeli de tipar pe care le-ai făcut!” „…Ok”). Noroc că mă pasionează chestia cu scrisul și stilistica, pentru că m-am întrebat de una singură ce nu merge și de ce și am studiat singură problema. Apoi, am fost luată ca trainer de engleză – m-au ținut vreo oră pe Skype să-mi spună că planning înseamnă planificare și că ar trebui s-o fac (nu, pe bune?), după care m-au trimis direct să țin cursuri. Ok, zero ajutor să învăț să-mi fac treaba mai bine.

Până la urmă, dacă oamenii noi ar învăța lucruri la locul de muncă, ar renta mai mult și pentru ei (mai multe oportunități în carieră), și pentru firmă (oameni mai competenți). Dar există probleme pe partea asta, mai ales în domeniile cu care am avut eu de-a face.

Dar știu și o chestie pe care unii tineri n-o știu: că trebuie să faci chestii. Trebuie să mergi tu înainte și să înveți, să capeți experiență, să furi meserie. Iar asta o faci fie dintr-un post prost plătit, dar în domeniul care-ți trebuie ție, fie învățând din cărți, cursuri și ce mai găsești.

Am pierdut șirul cursurilor de Coursera pe care le-am făcut când n-aveam de lucru, dar am prins câte o lucrare pentru că știam ceva filozofie de la ei, sau știam ceva programare, sau știam ceva fizică. O colegă era în fix același impas, filoloagă fără loc de muncă și pasionată de cărți audio. A făcut cursuri de editare audio, a citit texte, a învățat să facă audiobook-uri și bam! Are un loc de muncă care-i place.

Trebuie să înveți chestii sau să faci proiecte. Nu poți sta degeaba și să aștepți să pice ce ți se pare ție că ar trebui să-ți pice. Singura universitate care-ți asigură un loc de muncă într-o poziție de conducere e Universitatea din Tokyo (și nici măcar acolo nu mai e sigur). Ai terminat Universitatea din Tokyo? Nu? Ok, n-ai un loc de muncă asigurat.

E pe bune atât de simplu. Trăim într-o perioadă în care poți să înveți tot felul de lucruri foarte ușor, e genială treaba. E multă libertate, ai multe informații, trebuie doar să gândești în perspectivă un pic. Și ca angajat, și ca angajator.

Dar mă rog, lumea preferă să se plângă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *