Spre noiembrie

Ca în fiecare an, vreau să vă reamintesc că, dacă vreți să scrieți un roman, acum e momentul. Există o comunitate foarte mare de oameni care-și propun să scrie cel puțin 50.000 de cuvinte în noiembrie și se întâlnesc pe site-ul NaNoWriMo („National Novel Writing Month” = luna națională de scris un roman, doar că momentan e internațională).

Nu e un concurs, e o provocare. Ideea e că există o comunitate mare de amatori care sunt pe acolo, există un forum pentru români, un contor de cuvinte scrise, multă încurajare și o grămadă de mici articole de la scriitori faimoși care au ceva de zis despre scris.

Eu nu cred că mă bag anul ăsta, dar pentru toți cei care nu au experiența asta, merită.

***

Am terminat de ascultat „Eleganța ariciului” de Muriel Burbery. La noi e publicată la Nemira, în formatul ăla îngrozitor, mult mai înalt decât lat. Eu am varianta audio în engleză, citită genial de două actrițe.

E o carte în care nu se întâmplă mai nimic. I-am dat 5 stele pe Goodreads, pentru că m-a binedispus chiar atât de mult. E despre o femeie de 54 de ani din pătura de jos a societății, care e foarte inteligentă și căreia îi place foarte mult să citească tot ce găsește (mai ales filozofie) și să se uite la filme de artă (mai ales japoneze), dar care ascunde asta de cei din jur. E și despre o fată de 12 ani dintr-o familie de snobi francezi care se cred foarte culți și intelectuali, dar care sunt extrem de superficiali – lucru care o face să creadă că viața e deșertăciune și că, dacă maturitatea o va prosti la fel de mult ca pe ei, ar fi mai bine să se sinucidă.

Bine, e destul de clar de la început că nu se sinucide nimeni. „Eleganța ariciului” e mai mult despre filozofie, despre viață, despre lucrurile mici. Despre nimic, dar un nimic foarte plăcut. E optimistă, în felul ei.

…dar mă întreb, acum, dacă nu e mult mai plăcută audio decât e doar scrisă.

***

O altă carte de care tot vreau să zic ceva de vreo lună încoace ar fi volumul doi din antologia de povestiri scurte „Femei periculoase”, coordonată de George R.R. Martin și Gardner Dozois.

Are o povestire în care am senzația că autoarea voia neapărat să ne transmită că femeile au ciclu și fac copii, ceea ce sunt sigură că e o revelație extraordinară pentru toată lumea. Mai e și o povestire despre ceva blestem de indiancă nativă din SUA, care a vrut să se abată iadul asupra albilor – o poveste pe care n-am mai auzit-o decât de o mie de ori până acum.

Noroc că mai sunt încă vreo șapte povestiri în volum – mai un pic de noir, mai niște supereroine, merge. În plus, George R.R. Martin are o povestire cu dragoni, armate și sânge care s-a întâmplat cu câteva sute de ani înainte de „Urzeala tronurilor”, care cred că i-ar interesa pe fanii seriei. Și Diana Gabaldon are o povestire cu James Frazer, care încasează nobil câțiva pumni înainte să ajungă înapoi în Scoția pentru seria „Călătoarea”.

Cu alte cuvinte, volumul e ok, nu foarte spectaculos, dar probabil că le-ar plăcea fanilor de Martin/Gabaldon.

***

Tocmai am scris pe Facebook ce pot face înspăimântător de Halloween-ul ăsta: pot să număr cărțile pe care le citesc momentan – cele începute, dar neterminate. Par mai multe ca niciodată.

Am așa: o chestie numită „Savage Magic” de Lloyd Shepherd, pe care am cumpărat-o la reducere din Antic Ex Libris acum ceva vreme, pentru că mi-a plăcut coperta. E un fel de carte cu vrăjitoare care are loc în perioada victoriană și care e interesantă, dar un pic greoaie. Dar îmi plac coperta și scrisul mare și hârtia și sunt superficială din punctul ăsta de vedere, știu.

Pe urmă am o ediție în engleză de „Uriașul îngropat” de Kazuo Ishiguro, care mă plictisește la culme. M-am apucat s-o citesc înainte să ia omul premiul Nobel și n-am mai atins-o de multă vreme încoace. Are foarte multă subtilitate și descrie condiția umană și iubirea matură sau altă chestie foarte profundă de genul ăsta, dar care până acum a fost despre un bătrân și o bâtrână care se plimbă printr-un decor foarte fantasy fără să facă mare brânză. Sunt prea suptă de energie ca să mai și citesc chestia asta.

Cică citesc și „Trado” de Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad, deși nu m-am atins de ea de vreo două luni. E o carte de poezii. Am luat-o dintr-o nebunie de moment, pentru că nu-mi place poezia contemporană, e prea dubioasă. Am citit câteva rânduri, mi-au plăcut, am luat-o, am citit-o până la jumătate și am decis că-mi place. Sunt incapabilă să explic de ce. Din moment ce am lăsat-o baltă, bănuiesc că nu mi-a plăcut chiar atât de mult, dar sunt iar incapabilă să explic de ce. Dar o s-o reiau, ca să nu pot explica ce părere am până la capăt.

Am și „The Tale of Heike”, o carte japoneză de prin secolul 14, care seamănă cu primele cărți din Biblie. Mai exact, e anonimă, are povești interesante și, când ți-e lumea mai dragă, bagă genealogii și lucruri care nu interesează pe nimeni. Ba mai e și ba în proză, ba în versuri. Dar pe de altă parte, e cu călugări care coboară de la temple ca să cotonogească lumea și să ardă clădiri, despre dansatoarele favorite ale unui nobil și, de pare, despre ceva bătălii epice între clanuri. Deci are și părți bune.

Ascult și „Iubita locotenentului francez” de John Fowles – în engleză, evident. Actorul de voce e excelent. Cartea e un fel de poveste victoriană intercalată cu eseuri despre cum era viața în perioada respectivă, începând cu schimbările din societate și modul în care evolua viziunea servitorilor și ajungând la prostituție și așa mai departe. Bine, problema fiind că o ascult cu consortul, care are același spor la ascultat cărți cum am eu la uitat la Star Trek. Adică n-are. Dar e ok, eu am ascultat-o cu totul acum câțiva ani, când am curățat toată casa doar ca să am cu ce să-mi ocup mâinile încă puțin.

Și mai e și „The Amber Spyglass” de Philip Pullman, a treia carte din seria His Dark Materials, care a fost publicată și la noi. Seria asta e genială. Prima carte se petrece într-un univers asemănător cu al nostru, doar că mai steampunk și cu Biserica la conducere (fizicienii fac „teologie experimentală”), iar fiecare om e însoți de un daemon cu formă de animal, care e de fapt o parte din sufletul lui. Teoretic, seria e pentru copii, practic e plină de aluzii la „Paradisul pierdut” al lui Milton și nu numai.

Renunț să continui lista asta, e deprimant cât de multe cărți am în curs de citire. Ar trebui să termin măcar Ishiguro-ul, până nu uit despre ce era vorba (chit că nu era vorba despre nimic).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *