Unde s-au dus când au apus

Mă învârteam ieri prin bucătărie și încercam să fac prânzul și un desert în același timp, pentru că din când în când am impresia că mă pot coordona suficient încât să fac multitasking. (Am reușit să nu pun usturoiul în desert și nici zahărul în paste; la drept vorbind, am uitat complet de zahăr, dar e ok, cine a zis că dulciurile sunt dulci?)

Și apare D. prin bucătărie, întrebând dacă mă poate ajuta cu ceva.

„Da,” zic eu. „Vreau alt cap, că al meu mă chinuie de nu-i adevărat.”

„Te doare? Ia o pastilă.”

„Nu mă doare, doar mă-nnebunește. Îl dau la schimb.”

„Nu-l da, e un cap bun,” îmi zice el împăciuitor, moment în care îmi dau seama că nu înțelege cât de teribilă e problema.

Așa că mă apuc să cânt.

Unde-s borcanele, unde-s ciolanele….?”

„Ă,” zice el, nesigur.

Țuica, jumările bunicilooor?”

„O, nu.”

Unde s-au duuuuus când au apuuuus anii de sus ai gloriei lor? Lai, lai, lai, lai, lai, lai, lai, lai…”

„Dumnezeule, ce-ți veni?”

„Asta mă-ntreb și eu. Îmi vedeam și eu liniștită de treabă, când m-a asaltat melodia asta de nicăieri – dar nu oricum, nu. Au început să se-nlocuiască versurile cu chestii de-alea tradiționale de bunici de la țară. Și nu cred că mă înțelegi, bunicii mei erau la oraș și bunică-mea făcea șnițele și vinete, nu ciolane și jumări. De zece minute mi se învârte în cap chestia asta. Mor. Ia-o tu, poate scap de ea.”

Așa că întrebarea rămâne: unde-s pistoalele, unde-s pumnalele, caii și flintele haiducilor? 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.