Poveste de pe vremea războiului de independență din ’94

Când aveam șase ani și eram în clasa întâi, am făcut ședință cu maică-mea. Am chemat-o într-o seară la ora 6 în bucătărie, m-am pus de o parte a mesei, maică-mea era de cealaltă, am tras aer în piept și am zis așa:

„Stimată doamnă Monica, țin să vă anunț prin prezenta că asistența dumneavoastră în privința deplasării între punctul locativ A, respectiv apartamentul nostru de la etajul 3 din acest bloc de pe strada P…, și punctul educațional B, respectiv corpul de clădire aparținător de Liceul Teoretic „Mihai Viteazul” de pe strada Victor Babeș, ambele din municipiul Sfântu Gheorghe…”

M-am oprit să beau o gură de lapte cald cu miere, în timp ce maică-mea se holba la mine și nu știa dacă să râdă sau să se sperie.

„De ce vorbești așa?”

„Pentru posteritate. Sunt posedată de spiritul meu de la o vârstă deosebit de înaintată de peste treizeci de ani. Stai un pic, termin imediat. Așa. Țin să vă anunț prin prezenta că asistența dumneavoastră în privința ajungerii mele la școală este declarată ineficientă și, cu grad de probabilitate de 99,999%, inutilă. De fapt, prin perspectiva traversării temporale a mentalului meu individual către acest moment și spațiu, pot afirma că probabilitatea inutilității însoțirii este de 100%, deoarece voi fi crescut fără probleme și fără accidente. Deci, datorită faptului că orașul Sfântu Gheorghe este deosebit de sigur și că integritatea mea corporală și fizică la înaintata vârstă de peste 30 de ani sunt asigurate, voi face singură deplasarea de aici până la corpul de clădire aferent. Cer atașarea unei chei de acces către domiciliu la un șnur, pe care îl voi purta în jurul gâtului pentru mai multă accesibilitate în privința pătrunderii în spațiul locativ, precum și pentru asigurarea nepierderii acestuia.”

Această scenă s-a repetat în toate casele celor din generația mea. Așa am ajuns noi cu cheia la gât și ne-am plimbat prin oraș fără probleme. Am învățat tehnica de la cei din generația anterioară, și ei crescuți cu cheia la gât. Ne-am luat singuri destinul în mâini, am înaintat cereri și declarații către părinții noștri, apoi am căpătat o libertate extraordinară prin deosebitele noastre discursuri ținute la vârsta de 6-8 ani.

Bine, eu nu vorbesc din amintiri, ci fac deducții logice, pentru că sunt mulți de vârsta mea și mai în vârstă care se plâng că ăștia mici care fac acum clasele primare sunt firavi și trebuie duși de colo-colo de părinți. Tot aud astfel de păreri, deci probabil că ele sunt comune.

Eu înțeleg din plângerile lor că noi toți am avut de ales, copiii de azi au și ei de ales, iar dacă ar vrea, ar putea merge să se plimbe pe câmpuri până în miez de noapte. Dacă nu e așa, dacă adulții iau decizii pentru copii, atunci plângerile lor nu prea au sens, mai ales îndreptate împotriva puștimii de clasele I-IV. Dar la câte plângeri aud chiar și în bula mea minusculă, precis nu sunt adulții ăia iraționali, așa, ca întreg.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.