Eticheta bestiilor

Pe 19 decembrie a intrat în moderare un comentariu pe care m-am tot întrebat dacă să-l cenzurez și apoi să-l postez sau dacă să-l șterg pur și simplu.

Îl redau parțial, ca să discutăm pe text.

Misanilor ….Sunteti niste mascarici ordinari de 2 bani! Sincer nici macar un scuipat nu meritati zdrentelor mincinoase! Voi sunteti cu totii nevinovati inocenti…iar restul sunt Satana,POLITICIENII Masoneria,iluminatii! De ce nu vb despre femeile trimise de voi in Japonia la produs …[…] De ce nu vb ca India v a dat efectiv un sut in cur….si v a expediat din Auroville?? Bolnavilor dupa sex …si facut bani!! Ce treaba aveti voi ma nemernicilor DE MISANI cu adevarata Hatha Yoga din India???BIVOLARU ESTE INCARNAREA UNUI DEMON BIVOL….DIN TIBET!

Când am lansat blogul voiam să moderez cât mai puțin. Voiam ca oricine să se poată exprima liber. Între timp se pare că am îmbătrânit, pentru că optimismul tineresc mi-a dispărut. Nu mai cred că e un lucru bun să las lumea să se desfășoare oricum.

Teoretic, cel care a scris comentariul de mai sus e oarecum în aceeași tabără ca mine – nici eu, nici el nu îi agreăm pe yoghinii autohtoni. Motivele sunt similare: sunt mincinoși, folosesc spiritualitatea ca să manipuleze oameni în folosul propriu, ba mai sunt și pe dinafară  în materie de yoga.

Practic, însă… E un om supărat care aruncă cu invective și majuscule.

Cu cine vorbește? Nu cu mine, bănuiesc. Li se adresează „misanilor”, doar că ei nu sunt aici. Dacă le-a păsat vreodată de blogul ăsta, au plecat demult. Articolul cu pricina a fost scris acum 6 ani – data e menționată clar, trebuie doar să te uiți după ea.

Dar și dacă ar fi comentat pe o postare scrisă ieri despre MISA, tot nu e garantat că yoghinii ar fi aici. Autorul n-a mers pe MISA TV să-i înjure la ei acasă (da, acel site există și acceptă comentarii), ci a venit pe blogul meu să se dea în spectacol în fața mea și a câtorva cititori care probabil că nu sunt în temă.

Nu în ultimul rând, comentariul e inutil. Chiar și scris pe MISA TV, cel mult i-ar șicana pe cei vizați, dar mai mult i-ar convinge că sunt agresați, neînțeleși și în luptă cu forțele oculte ale lumii. E departe de a le arăta bârna din ochi, pentru că nimeni nu stă să asculte argumentele cuiva care-l face troacă de porci.

Pot să înțeleg frustrarea cuiva care se enervează și urlă, dar nu pot să fiu de acord cu urlatul aiurea în public. Dar văd că mulți urlă, și nu doar de MISA. Urlă în comentariile legate de politică, urlă în comentarii legate de teme sociale. Urlă. CAPS LOCK. Injurii. Apoi, scuzele: „URLU pentru că NU MAI SUPORT și O MERITĂ!!!!”

Nu doar că nu e un mod ok de a rezolva o problemă, ci chiar nu rezolvă nimic.

În plus… Noi nu suntem cel mai înalt potențial al nostru, nu suntem cea mai bună versiune a noastră, nu suntem cine știm noi în adâncul sufletului că putem fi, ci suntem suma acțiunilor și atitudinilor noastre. Cei care aruncă cu rahat în cei pe care-i urăsc sunt oameni care aruncă cu rahat. Cei care-i linșează pe cei pe care-i văd ca răi sunt oameni care linșează. Scuza cu „și-o merită” e slabă și se pierde ca fumul lumânării în vânt.

Spun asta din două perspective.

1. Am fost suficient de des ținta invectivelor. De fiecare dată când e un articol despre MISA pe net și sunt pomenită și eu, se va găsi un necunoscut care să urle undeva într-un comentariu că sunt nașpa.

Indiferent ce spun, vor fi oameni care vor interpreta ce spun nu cum ar trebui, ci conform impresiilor lor formate dinainte – dacă ei știu că toți foștii yoghini sunt niște perverși dezaxați, degeaba am spus eu altceva. Dacă ei știu că toți foștii yoghini sunt răzbunători plini de ură care vor să distrugă „școala noastră de yoga”, fiind corupți de „forțe malefice”, degeaba am spus eu altceva.

Știu lucrul ăsta. Îl accept ca pe un dat al lumii. Nu îmi place, mi-aș dori să nu se întâmple, dar mă aștept la el. În momentul în care vorbesc public cu orice jurnalist, sunt o potențială țintă, la fel cum e oricine care vorbește public despre orice. Mi-o merit? Nu cred. Contează? Absolut deloc. Nici pentru cei care urlă la mine, nici pentru mine, pentru că nu mă interesează foarte tare ce urlă ei.

De-asta spun. Cei care aruncă cu rahat sunt oameni care aruncă cu rahat. Vinovat, nevinovat, merit, nemerit, vor arunca cu rahat în orice și oricine consideră ei că nu e în regulă. Își vor găsi ținta. Vor face mai mult rău decât bine. Nu au cum să-mi câștige respectul, pentru că sunt oameni care aruncă cu rahat, fie că aruncă spre mine sau spre alții.

2. Sunt și eu o persoană agresivă și știu că nu e o scuză. A fi agresiv nu justifică nimic, e o problemă personală.

Dacă nu par agresivă, nu e meritul vreunei eleganțe înnăscute, al vreunui rafinament genetic sau al unui bun caracter înnăscut. Nu sunt amabilă prin natura mea; este o calitate cultivată. Politețea și reacțiile calme sunt atât modul prin care evit să le fac viața amară altora, cât și cel prin care merg în direcția pe care o prefer.

Când am mai spus lucrul ăsta în privat, mi-am mai auzit reacții ca, „Aha! Deci te prefaci! Ești o prefăcută!”

În primul rând, mi s-a părut mereu ciudată chestia. Una e să dai impresia că-ți ceri palme, alta e să-i și reproșezi interlocutorului că nu ți le-a tras.

În al doilea rând, nu cred în personalitate ca într-un lucru fix pe care trebuie să-l manifești întocmai. Nu cred că există un suflet neschimbat și neschimbabil, un tu bătut în cuie pe care trebuie să-l manifești sincer. În schimb, cred în devenire, în transformare și în acțiune. Cred în a decide cine vrei să fii și a acționa în consecință. Cred că toată lumea alege, fie conștient, fie nu – când faci ce îți dictează primul impuls, alegi doar să lași frâiele din mână.

Calea pe care mergi cel mai des devine cea bătută. Dacă te înveți să reacționezi cu capul pe umeri, până la urmă devii o persoană care reacționează cu capul pe umeri. Dacă reacționezi la impuls, devii persoana impulsivă.

Cred și că, dacă ești cinstit cu tine, îți dai seama când scuzele sunt scuze. Îți dai seama că „da, dar și ăia sunt nasoi” nu înseamnă că tu nu ai acționat greșit. Că faptul că e de înțeles că ești nervos și acționezi aiurea nu înseamnă că este bine să o faci. Pentru că știi că problema e cu tine: tu ți-ai pierdut controlul și e probabil ca, din cauza asta, să nu-ți fi atins scopul. Iar când pierzi controlul, mai devreme sau mai târziu îi rănești pe ceilalți.

Nu sunt împotriva sincerității, dar cred că sinceritatea nu înseamnă să reacționezi la impuls și nici să fii mojic. Poți transmite o idee în mai multe moduri. Dacă dezaprobi, poți să manifești dezaprobarea cu o furtună de injurii, sau implacabil și ferm – simplul fapt că nu dai cu piciorul în mese nu înseamnă că sentimentele tale sunt mai puțin clare.

Există o impresie generalizată că agresivitatea este forță, poate pentru că ea sperie. Doar că, uneori, agresivitatea arată o inabilitate de a controla acea forță. Nu e forță, e disiparea forței. Dacă rupi o masă pentru că ai dat cu pumnul în ea de furie, pe de o parte înseamnă că ai avut forța să o rupi, dar pe de altă parte tocmai ai stricat o masă și te doare pumnul. Pe de o parte înseamnă că ești dispus să lovești, dar pe de altă parte, ce transmiți? Ce realizezi?

Nu înseamnă că mă aștept de la toată lumea să vadă lucrurile la fel, dar cam asta e perspectiva mea asupra lucrurilor, la nivel filozofic.

La nivel foarte practic, sunt sărbătorile, n-am chef de scandal și nici de mizerie pe blog, deci comentariul ăsta va fi șters. Și nici altele asemănătoare nu vor fi acceptate prea curând.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.