Cafele făcute: 4/zi.
Kilometri merși: 3-5/zi.
Pagini citite: 50/zi?
Mentă frecată: 2 tone.
Tunsori executate de mine: 1.
Tunsori executate pe mine: 1.
Camere în care am dat cu aspiratorul: Toate.

Am reînceput să pot să citesc, ceea ce e excelent! Încep să mă simt mai normal din punctul ăsta de vedere. Nu neapărat că aș fi fost capabilă să termin vreo carte, dar măcar începe să semene a așa ceva.

Încă am o productivitate la pământ. N-am chef de treabă – noroc că n-am prea multă. Dar am o grămadă de proiecte personale la care aș putea lucra și de care nu mă ocup. Ce fac în locul lor? Tâmpenii. Gătesc. M-am transformat în bucătăreasă, să fiu eu. Mă uitam pe discuțiile de la muncă, în fiecare zi sunt cu „stai că bucătăresc”, „revin într-o oră” șamd. Așa că dimineața lucrez un pic și frec menta, la prânz gătesc, după-masa încep vag să mă adun și seara stăm să ne uităm la ceva și… practic, împreună cu productivitatea generală, reușesc să fac cam 20% din ce mi-am propus.

Sunt, cu alte cuvinte, o loază care trebuie să-și reorganizeze timpul, pentru că deja e enervant. Și trag de timp cu chestii casnice, pentru că pot să mă păcălesc că sunt necesare, deci nu e o problemă.

Acuma, secretul organizării nu e să-ți propui ce anume vrei să faci și să te ții de program cu strictețe, pentru că ajungi să te lupți cu tine și să-ți consumi forța mentală pe tâmpenii. Secretul e să te adaptezi la tine și la realitate ca să obții ce vrei. Să nu-ți faci prea multe iluzii despre capacitățile tale și cheful pe care îl ai să faci tot ce-ți propui. Pentru că, ok, poți să te ții de un program dur o zi, două, dar dacă ce vrei e complet contra impulsurilor tale obișnuite, începi să nu mai faci lucrurile alea după o vreme.

De exemplu, n-are niciun sens să-mi fac iluzii că pot să realizez ceva major înainte de prânz, pentru că prânzul e o piatră de moară. Ceea ce înseamnă că am vreo două ore de dimineață în care pot să rezolv chestii mici (pentru că mic dejun, cafea, discuții și alte chestii care mănâncă timp). După-amiază am mai multe șanse să mă ocup de lucruri mărețe, pentru că am mai multă pace mentală. Șamd.

Altfel…

Avem o mașină de tuns pe care o folosim de multă vreme pentru tunsul lui, pentru că n-are nevoie de nu știu ce mari minunății în privința asta. Avem și niște foarfece, pe care le-a folosit acum el, cu mult succes, ca să-mi scurteze părul vreo doi centimetri. Mi se tocise pe la vârfuri, se încurca ceva de speriat din cauza asta și-mi tot smulgeam fire când încercam să-l piaptăn. Nu e ca după coafor, dar nu e ca și cum ar conta foarte tare să-mi stea părul excelent în perioada asta.

Deci, cam asta-i pe la mine. Voi cum o mai duceți?