Iluzia prezentului pe internet

Acum multă vreme, stăteam câte o oră sau două pe blog în fiecare zi, iar asta le dădea multora impresia că nu fac nimic altceva toată ziua. Dacă intrau o dată la două-trei zile aici, vedeau măcar un articol nou. Dacă se uitau la comentarii, vedeau răspunsuri. Extrapolau că sunt pe aici „constant”, deși nu era chiar aproape de realitate.

Internetul ne face să părem mai prezenți decât suntem de fapt. Ne face să părem mai aici, mai imediați. Citim cuvintele scrise de cineva pe Facebook și ele par să fie de acum, dar acel acum e acum doar pentru noi; poate că a fost o interacțiune de două minute pentru persoana respectivă, iar între timp face cu totul altceva. Însă faptul că a fost acolo recent, iar noi îi vedem acțiunile, înseamnă că ne-o putem imagina în continuare acolo, de cealaltă parte a ecranului.

Pe bloguri iluzia e cu atât mai mare. Facebook se axează pe prezent și pe nou, vezi ușor datele, orele și minutele, dar pe bloguri trebuie să fii un pic atent ca să vezi data. E și mai ușor să vezi articolele vechi (sunt uneori doar la o căutare sau la un clic distanță), deci cuvintele noastre pot fi citite oricând și par mereu să fi fost scrise recent. Mai ales dacă nu ești atent și dacă nu se referă la un eveniment curent de care știm că a trecut demult.

Mi se întâmplă relativ des să primesc comentarii de la oameni care au ajuns aici accidental și par să nu-și dea seama că articolele au fost scrise demult. Mă mai ceartă, îmi pun întrebări despre detalii, mă contrazic – și uneori mă uit ca mâța-n calendar, pentru că nu mai țin minte despre ce e vorba.

(Asta pe lângă faptul că își imaginează că am mai multe informații decât am de fapt, uneori; cumva, blogul dă o aură de expert. Nu doar în cazul meu, ci în general. Un psiholog aflat pe propriul blog pare mai psiholog decât atunci când e pe Facebook.)

Pentru referință, așa arată comentariile când ești în interfața de administrator al blogului, nu de partea pe care o vede publicul.

Hai să luăm situația de acum, cu comentatorul care a venit să discute despre Sodoma și Gomora.

Pentru mine, articolul despre Sodoma și Gomora e vechi de tot. L-am scris la repezeală în 2012, dacă țin bine minte (sau poate mă înșel). Era înainte să mă mut în alt oraș, înainte să încep să fac traduceri de jocuri, înainte să am cont de Facebook, înainte să fie Game of Thrones mare chestie, în anul cu The Avengers (când supereroii erau cea mai tare chestie nouă), cred că înainte de Editura Paladin – și în mod clar, înainte să încep să mă simt confortabil scriind în română pe blog.

Probabil că aveam o oarecare tendință de a căuta informații și atunci, dar nu țin minte să le fi verificat cu la fel de multă strictețe cum aș face-o acum.

Pentru altcineva, însă, articolul despre Sodoma și Gomora e în prezent. A căutat pe internet și acum l-a descoperit. Nu e un articol despre evenimente curente, așa că ar putea fi de oricând, dacă nu te uiți la dată. Lumea nu s-a schimbat atât de mult încât să fie un articol implauzibil de scris în prezent. Nu există indicii vizuale (în afară de dată) care să-ți spună că e vechi sau că s-ar putea să nu mai corespundă părerilor curente ale autoarei. Nu e în culori sepia, ca fotografiile vechi, nu vezi în el oameni care poartă hainele de altă dată. Din perspectiva cuiva care dă acum prima oară peste el, ar putea fi nou.

Unele lucruri scrise demult pe blog rămân de actualitate. Sunt opinii pe care le mai am și acum într-o formă similară cu cea de atunci. Alte articole sunt perimate: nu mai sunt aceeași persoană; am spus multe la viața mea, iar pe unele le-aș spune altfel acum sau nu le-aș mai spune deloc (pentru că nu le mai cred, de exemplu).

Pentru mine și cei care mă cunosc de multă vreme, trecerea timpului e clară. Pentru cei care nu mă cunosc, nu există o delimitare evidentă.

Situația e interesantă, pentru că suprapunerea dintre trecut și prezent face ca orice schimbare de poziție să mă transforme, practic, într-o „ipocrită”. Dacă acum spun una, iar într-un alt articol am spus pe dos, există posibilitatea să par duplicitară, mai ales dacă articolele sunt citite la 5 minute distanță. Dar dacă au fost scrise la 7 ani distanță?… Sau dacă am merge și mai departe în timp – acum 14 ani, să zicem, când eram la MISA și aveam multe păreri diferite?

Cred că nu e un secret pentru nimeni că oamenii se schimbă în timp. Sunt convinsă că nu spun nimic nou. Pe de altă parte, cred că e mai ușor să înțelegem transformările altora dacă ne sunt apropiați și i-am văzut pe parcursul schimbării – și e mai ușor să uităm că oamenii se schimbă atunci când nu-i cunoaștem decât vag și extrapolăm o întreagă personalitate pe baza a două-trei detalii pe care le avem despre ei.

Iar acum avem mult mai multe ocazii să interacționăm cu ce au fost oamenii odată – sunt mult mai multe comunicări personale ușor de rupt de context, multă axare pe prezent. E ușor să nici nu te gândești la persoană în mod tridimensional, ci s-o vezi dintr-o singură perspectivă.

E un lucru pe care-l remarc, cum ziceam, și în comunicările altora cu mine – dar și pe internetul mai larg, când se sapă prin trecutul unora și se scot la iveală idei vechi pentru care sunt blamați azi. Lucruri scrise într-un context acum zece, douăzeci, treizeci de ani, tratate de parcă ar fi fost scrise ieri prin prisma părerilor de azi, mai ales dacă oamenii trăiesc încă.

Trăim cu iluzia că știm niște oameni azi, că am dedus cine sunt din câteva interacțiuni cu textele/imaginile produse de ei, creăm o imagine coerentă, dar nu neapărat și reală, a lor dintr-o serie de instanțe limitate.

În fine. Nu am o concluzie aici, doar gânduri despre prezent, personalitate, și imaginile pe care ni le facem despre alții.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.