O filozofie a cunoașterii și a vieții, în contextul pandemiei

Ce scriu acum, scriu pentru oameni religioși și nereligioși, pentru superstițioși și nesuperstițioși. Am printre cunoscuți și foști cunoscuți atei, creștini, yoghini, oameni de alte credințe și nu vreau să discut despre cât de bune sau rele sunt anumite credințe și nici despre cât de proști sunt ceilalți, indiferent care ar fi acei ceilalți – o astfel de discuție ar fi în afara obiectivului acestui articol.

Ce vreau să discut e o filozofie mai generală.

O reprezentare a alegerilor în viață

În primul rând, cu talentele mele deosebite de desenat, vreau să vă arăt cum îmi reprezint eu viitorul.

O linie dreaptă care merge de la trecut la prezent și se desparte apoi în mai multe linii care merg tot înainte sub un unghi. Deasupra liniilor de sus scrie „variantele cele mai bune”, sub cele de jos scrie „variantele cele mai puțin bune”
Schița de bază a viitorului

Ce vreau să spun cu schița asta e că trecutul nu se poate schimba – e o linie simplă. Ce a fost, a fost. Însă de la prezent încolo, lucrurile se despart. Sunt mai multe căi posibile.

Acuma, e un motiv pentru care liniile respective se despart într-un unghi larg, nu într-o listă simplă: nu totul în viață poate fi controlat. Fie că vorbim de soartă, de voința lui Dumnezeu, de noroc sau ghinion sau de alți factori care sunt dincolo de capacitățile umane, există posibilități pe care nu le putem atinge niciodată – atât bune, cât și rele.

Dar există și o gamă largă de posibilități de viitor pe care le putem controla prin alegeri, în bine sau rău. Putem să-i zicem „liber arbitru” sau putem să-i zicem „cum îți așterni, așa dormi”. Ideea e că de obicei poți alege în așa fel încât să-ți îmbunătățești viața într-un fel sau altul – sau, dimpotrivă, să ți-o înrăutățești. Dar există niște limite.

Aplicație pe bani/carieră.

În orice domeniu există variantele astea mai bune sau mai rele. Vorbim de bani și carieră? Atunci cei mai mulți dintre noi nu vom putea ajunge bogați ca Bezos. Pe de altă parte, nici nu putem ajunge să avem datorii de miliarde. Chiar dacă e mai ușor să pierzi bani decât să-i câștigi, până și în partea de jos există limite.

Aplicație pe sănătate/viață.

Și cu sănătatea e la fel. Nu putem controla tot. Majoritatea copleșitoare de oameni nu ajung să împlinească 120 de ani. Dar putem să facem multe înspre ideea de bătrânețe frumoasă, în care să putem fi activi și fericiți.

Nu există o garanție că vom ajunge acolo. Uneori, se întâmplă ceva neprevăzut (accidente, boli subite) și schița se curmă curând:

Doar că nu știm încă.

Acuma, sunt multe schițe de-astea care se suprapun pentru a forma viața. Sunt multe domenii în care poți să fii „sus” sau „jos”; e drept că se influențează reciproc, dar nu e ca și cum ai putea să faci un singur lucru și s-o iei în sus pe toate planurile.

Există mai multe abordări care pot să bușească viitorul.

Una dintre abordări e să presupui că schița se prelungește la infinit și rămâi mereu cu același „unghi” de posibilități. Așa ajungi să neglijezi anumite aspecte, lăsându-le să se deterioreze și să atârne în partea de jos, în ideea că o să te ocupi de ele mai încolo. Știți cum e: neglijatul sănătății în favoarea muncii, neglijatul familiei în favoarea muncii, neglijatul muncii în favoarea familiei, neglijatul… Sunt multe.

Sau poți face opusul: să presupui că linia de accidente și nenorociri e aproape sigură, așa că nu contează dacă mergi în jos acum, pentru că nu ai mult de coborât. Doar că te poți trezi că avansezi mai mult în viitor decât te-ai gândit și ți-ai așternut prost. Știți cum e: oameni care beau sau fumează mult, oameni care trăiesc de pe o zi pe alta pentru că așa vor (și nu se gândesc că n-au bani pentru o urgență sau o problemă) și tot așa.

Altă abordare greșită e să crezi că poți controla mai mult decât e omenesc posibil, că poi ajunge într-un unghi oricât de larg. Aici ajungi să alergi după cai verzi pe pereți, încercând să faci totul „cât mai corect” și să descoperi leacul nemuririi, secretul bogăției și toate alea. Și devii victima amăgirilor și iluziilor; iar cei care chiar ajung undeva încep să creadă că oricine ar putea avea aceleași rezultate excepționale, dacă ar face ca ei (doar că nu, ar trebui să și fie ei).

Opusul e, bineînțeles, omul cu „ce-o fi o fi”, sau „cum o vrea Dumnezeu”. Nu face efortul, pentru că dacă e să se întâmple, se va întâmpla.

(Între noi fie vorba, ce fel de creștin e ăla care „se lasă pe mâna lui Dumnezeu” ca scuză să nu facă nimic? Ăștia zic, „Dacă Dumnezeu vrea, atunci o să mor” – păi, dacă Dumnezeu vrea să mori, trebuie să ai încredere că te omoară oricum, inclusiv că-ți trimite un urs zburând prin parbriz. Mai bine presupui că ai de ales până în clipa în care ți se demonstrează negru pe alb contrariul, să presupui că Dumnezeu e absolut ok și să mori, și să nu mori, că lasă chestia asta la alegerea ta, pentru că de-aia ți-a dat liber arbitru.)

Dar de fapt ne aflăm în situația în care există lucruri pe care le putem schimba și lucruri pe care nu. Suntem de acord cu treaba asta? Probabil că da. Nu v-am zis nimic nou, în fond. Majoritatea oamenilor se uită înainte să treacă strada ca să nu-i lovească nicio mașină; majoritatea încearcă să facă ceva pentru viitor; majoritatea încearcă să facă ceva și pentru ziua de azi; majoritatea știu că nu vor descoperi nemurirea și înțelepciunea divină orice ar face.

Singurul lucru care ar fi de zis aici e, cred, că putem oricând s-o luăm în sus față de punctul în care ne aflăm. Să facem să fie mai bine mâine decât e azi. Și pentru că nu e un sistem binar de reușită/nereușită, efortul merită mereu. Poate că nu ajungem pe cât de sus am fi putut fi, dar putem ajunge mai sus decât suntem acum.

Cum ajungem din punctul A în punctul B?

Acum că am terminat cu schițele simple, problema de fapt e cum mergem „în sus”, pentru că ideea de a merge în sus probabil că o știam oricum.

Parcă vă aud zicând  că mergem în sus „prin acțiune”, ceea ce e valabil, dar acționând cumDa, ok, cu curaj și hotărâre, dar de unde știi ce să faci? În fond, acțiunea poate duce și spre scop, și contra scopului. Poți să-ți bagi banii într-o afacere și să câștigi și mai mulți bani; dar poți să-ți bagi banii într-o afacere și să-i pierzi pe toți. Simpla investiție e insuficientă.

(De ce tot zic de bani? Pentru că sunt tangibili, simpli și merg pe o scară simplă de la „datorii” la economii”. Și dacă vrei să ai o relație de cuplu bună poți să țintești „în sus”, dar deja problema devine complexă. Ce înseamnă „relație bună”? Cum arată pentru fiecare? Ajungem să ne pierdem în detalii.)

În ce mă privește, consider că lucrurile pornesc de la bazarea pe realitate. Vrei să ai informații corecte, ca să poți să îți faci un plan de atac pe baza lor.

În plus, vrei să te asiguri nu doar că ai informațiile corecte, ci și că ai informațiile suficiente – de cele mai multe ori se întâmplă ca la fizică: pe hârtie, se neglijează tot felul de forțe, ca să se simplifice calculele. În realitate, forțele ajung să conteze – ca atunci când ai mașini de curse și poate că nu e bine să neglijezi frecarea cu aerul. Sau când ai o instalație electrică în casă și rezistența firelor pe care le tragi prin pereți nu e neglijabilă.

De exemplu, am auzit (și făcut!) suficiente planuri care presupuneau că o transformare completă de a doua zi. Se bazau pe un entuziasm necaracteristic, pe o hotărâre imbatabilă, pe o determinare constantă. „De mâine merg la sală.” „De mâine învăț, deși până acum n-am făcut nimic.” „Când o să iau jobul ăsta, o să fiu angajat model”. Evident, lucrurile merg câteva zile, după care pică în șaișpe, pentru că omul rămâne același. Nu s-a luat pe sine în calcul, iar problemele de dinainte reapar.

Că vrem sau nu vrem, facem parte dintre factori. Autocunoașterea e importantă: cine sunt? Care sunt limitările mele? Care sunt resorturile mele interioare? Până unde e fezabil să trag de mine și de unde o să fie prea mult, așa că o să las totul baltă?

De asemenea: care sunt modurile în care reacționez când ceva nu-mi convine? Cum mă împac cu informațiile noi? În ce surse de informare am încredere și în ce surse am prea multă încredere?

E importantă înțelegerea față de propria persoană. Să-ți dai seama că și mâine o să semeni în mod fundamental cu cine ești azi, că nu o să sari brusc într-o variantă a ta care e „mai sus” (conform schițelor de dinainte), care să-ți permită o plajă mai mare de alegeri. Și după ce te înțelegi, să lucrezi cu ce ai la dispoziție.

Nu, n-o să devii culturist după ce n-ai făcut sport zece ani; în schimb, poți să vezi ce te-ar motiva să faci sport. Poate îți place să vezi numerele crescând, însă, așa că te apuci să vezi cât de repede poți să faci 100 de abdomene pe zi și să încerci să le faci în cât mai puține ture. Sau poate că vrei să faci ceva gen „drinking game” și, în timp ce te uiți la un serial, să faci 10 genuflexiuni de fiecare dată când personajul principal e idiot. Sau poate te apuci să imiți dansurile din clipurile K-Pop. Poate să fie o aiureală, dar care să meargă pentru tine pentru că e pe tipicul tău.

Ideea e să nu neglijezi lucruri doar pentru că ți-ar plăcea să nu existe. Să nu crezi că voința poate învinge orice, pentru că voința e o resursă limitată și e mai ușor s-o faci să meargă atunci când ai doar un pic de depășit, nu când trebuie să treci munții cu ea. La fel, să nu crezi  că brusc vei deveni mai inteligent, mai pregătit, mai capabil într-un moment de criză. Unghiul de posibilități nu e infinit. Nu poți face eforturi supraumane în care să recuperezi ce n-ai făcut ani de zile doar pentru că acum e important.

Mai bine planifici mai lent și mai îngăduitor. Țestoasa merge lent, dar ajunge departe.

O figurină cu o broască țestoasă în fața unor cărți
Animalul totemic al celor cu performanțe solide.

Problema cu realitatea

Punctul cel mai spinos mi se pare că e următorul: realitatea e greu de deslușit.

De fapt, aș spune că, la modul absolut, realitatea e imposibil de deslușit. Ca oameni, o filtrăm mereu prin propriile percepții, o punem într-un context, o interpretăm. Nu știu dacă ar fi posibil să ajungem vreodată la un adevăr obiectiv, care să nu fie influențat de noi înșine. Dar acesta e un punct filozofic foarte îndepărtat: e ca și cum am spune că nu poți niciodată să ajungi la „linia orizontului”; de fapt, poate că nu ne interesează să ajungem la linia orizontului, ci doar în orașul vecin, iar orizontul e o problemă care nu ne preocupă în realitate.

Ne trebuie, cu alte cuvinte, o imagine a realității care să fie suficient de corectă încât să ne ajute să mergem din punctul A (unde suntem acum) în punctul B (unde ne dorim să fim).

Și partea asta e complicată. Avem percepții și convingeri despre lume care pot să ne pară foarte reale, dar care să fie greșite. Oamenii nu au un simț al realității, nu-și pot da seama dacă ceva e real sau fals; pot doar să-și dea seama dacă pare real sau pare fals conform percepțiilor lor de până atunci. Dacă am avea un simț al realității, oamenii de știință n-ar trebui decât să stea întinși într-un fotoliu toată ziua și să vină cu idei noi, iar când le vine una corectă să o noteze. „Capitala SUA e Ohio… Atlanta… New York… Washington D.C. – AHA! Washington îi zice! Hai că o trec aici! Universul e mai degrabă sferic… cubic… cilindric…”

Evident, asta nu se întâmplă.

Avem uneori convingeri că un lucru stă într-un anumit fel, dar astea nu spun mare lucru în ce privește realitatea. Sigur, noi avem impresia că știm, avem vreo două dovezi în sensul ăsta, dar la un moment dat descoperim că ne înșelăm.

Noroc că s-a descoperit un proces prin care putem să verificăm lucruri, chiar dacă suntem convinși că știm deja cum stau!

Știința e procesul (lung și minuțios) prin care niște oameni vin cu idei care par să aibă logică, apoi le testează în fel și chip ca să vadă dacă stau în picioare, încercând din răsputeri să le găsească punctele slabe. Ce rămâne în urma procesului devine o „teorie” și e luat de bun, până la proba contrarie.

Am ajuns să ne gândim la cercetători ca la niște oameni cu laboratoare și instrumente, dar partea de bază, verificarea asta care poate distruge convingeri (inclusiv pe cele proprii), nu ține de aparatură. Ține de testarea în fel și chip a ipotezelor, ca să încercăm să avem o viziune mai clară a realității.

…Scriind astea, îmi amintesc că am auzit uneori comentarii gen, „unii din ziua de azi nu se mai închină la Dumnezeu, ci la știință”, dar mă gândesc că și în credință e importantă atitudinea asta științifică; în fond, religia vorbește despre adevărurile cele mai profunde, despre acea linie a orizontului de care spuneam mai sus. Cum decizi dacă ceva e adevăr sau erezie, dacă nu încerci să distingi cumva realitatea de iluzie? (O carte care mi s-a părut foarte interesantă din perspectiva asta e „Regimens of the Mind” de Sorana Corneanu, care vorbește despre cum s-a dezvoltat știința în Anglia pornind din teologie.)

În fine. Ideea e, când ai o idee care pare convingătoare, să o verifici de parcă ai crede contrariul. Dacă rămâne în picioare, dacă argumentele contra nu reușesc să le distrugă pe cele pro, ai o teorie care rămâne valabilă până la proba contrarie.

E grozav să ai o convingere, dar uneori convingerile te pot opri de la a vedea realitatea. Uneori convingerile nici nu trebuie să fie explicite, nu trebuie să fie ceva gen „pământul e plat”. Cineva care e deprimat poate fi convins că lumea e mai rea decât este ea de fapt; cineva care e foarte motivat poate fi convins că are mai multă forță și energie decât are de fapt; și tot așa. Iar apoi justifică viziunea pe care o are în loc să o verifice – căutând dovezi care să-i susțină ideea preconcepută în loc să încerce să vadă adevărul din spatele ei.

Conspirații și COVID

În ce privește teoriile conspirațiilor, mi se pare că vin dintr-o justificare, fără pasul de verificare. Întâi se dă convingerea, apoi se explică de ce e corectă.

Hai să vă dau un exemplu: purtatul măștilor. De la începutul pandemiei, s-a constatat că e neplăcut să porți mască. E incomodă, dacă ai ochelari ți se aburesc, respiri un pic greu. Unii au văzut motivul, alții au lăsat incomodatul să le ajungă la suflet. Masca le făcea viața mai grea și le crea suferință. Așa că masca era un lucru rău în viața lor. Iar lucrurile rele au fost impuse de cineva. Acel cineva le vrea răul -> conspirație!

Dacă mergi în sens invers, nu prea are logică. Să zicem că ești o persoană rea. Ești un răufăcător din benzile desenate. Ce vrei? Probabil bani, putere, slujitori și, dacă ții neapărat, și suferința altora. Dar dacă vrei suferință, mă îndoiesc că incomodarea minoră a unor persoane o să fie suficientă. (Asta ca să nu mai vorbim de nebunia logistică necesară ca să poți să impui așa ceva fără motiv la nivel mondial.)

Teoria conspirației nu caută să descopere adevărul, ci să demonstreze că omul are dreptate când simte într-un fel. Pe termen scurt, oferă o senzație de dreptate, de siguranță, de justificare. Pe termen lung, te poate duce pe câmpii și îți poate mânca timpul și energia (și eventual și banii), ba chiar te poate pune și în pericol.

Momentan ne aflăm în punctul ăsta, în care teoriile conspirației se multiplică și se bat cap în cap, dar nu contează pentru cei care le cred. Că virusul e o prostie și că e scăpat dintr-un laborator și că e creat pentru a ucide populația – toate sunt acolo nu pentru a explica coerent lumea, ci pentru a demonstra că e un lucru nasol care s-a impus din afară asupra unor persoane care-și vedeau de treabă și acum sunt încurcați de pandemie și de măsurile contra ei.

Nu zic că nu există decizii luate aiurea de către conducători, dar și ei sunt oameni – și ei sunt, cu alte cuvinte, capabili de tâmpenie. Și ei pot să fie puși în fața unei situații noi și să reacționeze absurd sau să ia decizii aiurea. Asta nu înseamnă că situația nu există sau că toate soluțiile sunt proaste. E ca și cum am crede că educația e neimportantă pentru că ai noștri sunt incapabili să facă sistemul de educație să puște.

…Cred că motivul pentru care scriu de treaba asta aici e că recunosc în teama de vaccin  și ura față de măsurile luate aceeași teamă pe care o vedeam odinioară la colegii mei de curs de yoga, aceleași tendințe anti-sistem care nu aveau încrede în autorități și în medicina modernă. (De fapt, anul trecut niște unii de pe la yoga se puseseră fix de partea asta a baricadei, iar acum Gregorian Bivolaru crede că vaccinații sunt bolnavi pentru că s-au vaccinat.)

Într-un fel, am un start în ce privește scepticismul ăsta și soluțiile alternative, de „creștere a imunității” prin diverse idei naturiste și prin practici spirituale. Am crezut și eu, dar la un moment dat am început să văd oameni murind de relativ tineri în jur (sub 50), iar unele motive s-ar fi putut rezolva cu medicina normală. Au sperat până târziu în miracole și în soluții naturiste care să-i rezolve mai ceva decât doctorii. Dar a fost doar speranță deșartă.

Acum mă uit cum, la o scară mult mai mare, oamenii se tem de vaccinuri, urăsc măștile, urăsc precauțiile – nici măcar nu sunt operații, ca la cancer. Ne-am vaccinat atât de mulți și n-avem nici pe dracu’, aproape că aș uita că am avut „efecte secundare” de la vaccin (m-a durut brațul, lol) dacă nu aș fi făcut un efort să țin minte. Lucrurile astea se simt pe la ATI zilele astea și nu numai.

Sunt sigură că scepticismul legat de vaccin și supărarea au logică, și că există lucruri care par a fi dovezi, dar am impresia că e o lipsă de legătură cu realitatea. Cred că sunt doar speranțe și temeri la mijloc, precum și justificări ale acelor speranțe și temeri. Și dacă nu ești atent la tine și la ce vrei să crezi, e ușor să te lași furat de articole și discuții care-ți spun ce vrei să auzi.

Personal, am căutat tot felul de date care să mă ajute să înțeleg situația. M-am uitat pe numărul de cazuri și de morți nu doar de la noi, ci din întreaga lume.  Mă uit, la scară largă, la lucruri precum mortalitatea în exces, care e o măsurătoare care spune cu cât mai mulți oameni au murit într-o perioadă față de câți mureau în anii precedenți în perioade similare (asta nu-mi spune câți au murit de covid, ci câți au murit de covid plus supraîncărcarea sistemului medical și poate și dezorganizare). Mă uit la ce au reușit să facă țările mai prudente și care sunt datele de la ei. Mă uit la faptul că pe 5 octombrie au fost peste 15.000 de cazuri noi și 252 de morți, din care 227 nevaccinați și 25 de vaccinați (în condițiile în care 30% din populație e vaccinată, doar 10% din morți sunt vaccinați). Și pe urmă citesc că unii au certificate false de vaccinați și uneori mai și mor cu ele în mână. Mă uit la faptul că Israelul foarte vaccinat a avut la fel de multe cazuri depistate pe câte avem noi, dar cu mult mai puțini morți per total tura asta – ba la ei au și început să scadă cazurile. Am înțeles că în Polonia au crescut un pic pensia pentru că speranța de viață a scăzut suficient din cauza morților de covid încât să conteze la calcule.

Din asta trag concluzia că e destul de nasol – nu extrem de, nu e o ciumă care să ucidă o treime din populația lumii, dar suficient cât să cauzeze tot felul de probleme și să crească semnificativ numărul de decese. E mai periculoasă pentru alții decât pentru mine. Vaccinul ajută mult, dar nu rezolvă tot, așa că ideal e să nu faci boala.

Pe mine mă mulțumesc datele, dar poate că mă mulțumesc pentru că am experiența depresiei și a unei grupări considerate de mulți o sectă și știu să nu mă încred doar în convingerile proprii și nici în dovezile pe care mi le dau indivizi care acționează tot din convingere. Pentru alții poate că ar merge mai bine dovezile mai puțin statistice, dar mai umane. Reportajele din spitale, discuțiile celor care au trecut prin boală sau ai căror apropiați s-au chinuit cu boala. Da, știu, unii vor ceva „mai convingător și științific”, dar am văzut și partea aia și se pare că nu i-a convins.

Până una-alta, eu constat că m-a ajuns pandemia, psihic vorbind. Sunt obosită și irascibilă. M-am săturat. În ciuda faptului că sunt introvertită și niciodată nu mi-a plăcut să fiu în mulțime, aș vrea să pot să merg fără griji din nou prin cafenelele favorite, în vizită prin alte orașe și nu numai. Teoretic, ca vaccinată cred că pot și acum, dar nu-mi tihnește și n-am chef să mă expun degeaba.

Tot ce-mi rămâne e să merg încet și sigur „în sus” în alte părți – să citesc lucrurile pe care tot vreau să le citesc, să învăț lucruri pe care voiam să le învăț de multă vreme, să fac un pic de arts&crafts, să filozofez și alte alea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.