Cea mai proastă carte pe care am avut plăcerea de a o citi în 2021

Suntem în a doua jumătate a lui noiembrie și am descoperit cea mai proastă carte pe care am citit-o sau o voi citi în 2021, pentru că mă îndoiesc sincer că mai dau de vreuna mai rea în următoarea lună. Se numește „#diez” (sau poate „Diez” sau „#Diez”) și e scrisă de Adrian Lesenciuc, președintele Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor. E scoasă la Editura Creator, care e editura celor care au și site-ul Libris.ro.

„#diez” este cartea la care vă gândiți când știți sigur că nu vreți să citiți literatură română. Este o carte care dă impresia că ar fi cu mesaje, învățături și profunzimi, dar nu e niciodată clar care ar fi aceste mesaje, învățături și profunzimi. E genul de carte care dă impresia că există pentru a fi analizată, nu gustată – pe care criticii să poată băsmi, în timp ce publicul preferă să se uite la TV, pentru că ăla are noimă.

Întrebați-mă ce gen e cartea și o să fiu la fel de confuză precum sunt și în privința titlului: ar putea fi satiră, ar putea fi distopie, ar putea fi o încercare de post-modernism. Ar putea fi multe, dar nu reușește să fie mare lucru. Nu pricep ce încearcă să facă, așa că mi-e foarte greu să spun în ce mod nu reușește. Pentru o satiră, e lipsită de umor și critică reală; pentru o distopie, e lipsită de idei; pentru post-modernism se ține prea aproape de realitate și pare să vrea să comenteze prea mult. E la o intersecție de genuri unde nu știe încotro vrea s-o apuce, așa că mai bine rămâne, leneș, unde e.

Povestea mare, atâta câtă e, e despre o țară nenumită în care tinerii din Rețea ies în stradă să protesteze contra Partidului și ajung să creeze o Uniune pentru Reforma Structurii Sociale; Uniunea promite că va tăia pensiile de tot. Societatea se divide între tinerii care susțin Uniunea și bătrânii care susțin Partidul.

În punctul ăsta, am zis că e clar că avem de-a face cu ceea ce se numește prin cercurile literare un „roman à clef”, iar prin cercurile informale „o poveste de-aia de știm noi la cine se referă, chiar dacă numele-s schimbate”. Evident, Rețeaua e Facebook, Partidul e PSD și Uniunea e USR (transformată aici în URSS).

„Aaaah!” am spus eu. „E o critică la adresa situației politice contemporane, doar vag mascată prin schimbarea de nume!”

Aș, nu. În afară de un Președinte mai degrabă absent și de niște legi ale justiției făcute cu dedicație, în poveste nu prea există legături cu vreo porțiune de istorie recentă pe care s-o recunosc și eu.

Lucrurile încetează să se asemene realității noastre din momentul în care Uniunea preia tot controlul și se ajunge la asasinate și o Uniune a Scriitorilor ciudat de des pomenită, în contextul în care nu face mare lucru. Deși, dacă stau să mă gândesc, mai nimeni nu face nimic. Partidul vechi e uitat afară din acțiune – prin înfrângerea în alegeri, e ca și cum n-ar mai exista.  Uniunea dă legi fără consecințe pentru narațiune (cum ar fi desființarea gradațiilor profesorilor).

Până la urmă, într-o întâlnire, Prim-ministrul e omorât, iar unul dintre cei doi Viceprim-miniștri, un scriitor, ajunge Prim-ministru interimar. După ce nu face nimic, în afară de mers la o nuntă și mers într-o vizită oficială în Marele Stat de Răsărit (unde e măgulit că e tratat regește și i se dă un contract pentru publicarea de un milion de exemplare dintr-o traducere a unei cărți a lui), își omoară adversarii politici (cu pistolul) și pune mâna pe puterea absolută.

Povestea asta, chiar și lipsită de logică cum e, e mai interesantă povestită pe scurt decât e citită.

Personajele n-au nume ci se face referire la ele după funcții (Prim-ministrul, Viceprim-ministrul, Președintele, Profesorul). Nu prea au nici personalitate. Sunt acolo să susțină non-povestea.

Stilul povestirii e inegal: orice se întâmplă politic e povestit sumar și sec, ca o înșiruire de fapte din rezumatul unui copil de școală primară. Când e vorba de trăirile interioare ale personajelor, ele ori nu există, ori sunt pornografii exprimate prin puseuri poetice, ori sunt imitații ale vocii interioare ale unei țațe. (Nu știu de ce, dar țațele își vorbesc cu „fa”, de zici că citesc portativul; eu una n-am auzit în viața reală decât „fă”.)

Uneori există influențe de realism magic, ca atunci când sufletul unui bătrân se ridică la tavan, scăpat de viață; dar pentru că romanul în sine nu are nimic nici în clin, nici în mânecă cu realismul magic, sună mai degrabă ca niște figuri de stil ciudate sau ca niște deliruri (ceea ce poate că sunt, naiba știe).

Iar pe lângă toată varza asta, naratorul ne scrie des comentarii proprii și insipide în paranteze, comentând evenimentele și eventual spunându-ne câte ceva despre viața sa:

[M-am bucurat și eu când s-a tăiat gradația, că mie au apucat să mi-o ia în calcul la pensie. Tu mi-ai promis de la început că mă vei ierta, dragă cititorule. Nu-i așa?]

Dar naratorul e și el un personaj la fel de lipsit de personalitate precum celelalte, existând tot într-o lume fără noimă, dar cu și mai puțin context decât oricine altcineva. E ca și cum ar comenta din când în când cineva din autobuz despre lucruri care nu te interesează: ce să promiți că ierți? Nu promiți nimic, aștepți să vină stația și să te dai jos.

N-aș zice că există vreun personaj principal, dar să spunem că cel pe care pică mai des lumina reflectoarelor e Profesorul, un tip la 65 de ani, ieșit la pensie, a cărui nevastă s-a sinucis cu 7 ani în urmă când l-a prins în pat cu o elevă.

La începutul cărții, Profesorul trece printr-o operație, care e prilej perfect pentru o asistentă de 50 de ani să-i facă laba. Altă descriere mai bună pentru întâmplare nu există. Pe tot parcursul cărții, Lesenciuc se ferește de cuvinte descriptive când e vorba de organe și acte, dar mizerabilismul face evitarea asta să fie ca o tichie de mărgăritar pe un porc.

Între noi fie vorba, există o anumită tipologie de scriitor masculin care inserează scene gratuite de sex în scriitura proprie, dar dintr-un motiv sau altul nu vrea ca sexul respectiv să fie ok. Nu știu, poate o fantezie sexuală ca atare le-ar știrbi din ideea de „cultură înaltă”; dar în loc să evite să taie scenele și să le păstreze pentru sine, apar situații de-astea, în care personajele se aruncă într-un act sexual fără noimă sau motivație, fără consecințe în restul cărții, și care nu place nimănui (nici personajelor implicate). Cumva, lipsit de eleganță, plăcere sau orice conotație pozitivă, sexul gratuit pare mai acceptabil artistic, poate pentru că-și umple cititorii  nu de interes, ci de sictir. Ah, sictireala! Acest sentiment artistic pe care-l căutăm toți! /s

După ce iese din spital, Profesorul o sună pe fosta elevă cu care s-a culcat cu 7 ani înainte, iar ea, oportunistă, vine să-l vadă și devine amanta lui. Pentru că Profesorul pică prin zonă la guvern, ajunge Consilier și mare mahăr în stat. Se căsătorește cu fosta elevă și îl are drept naș pe Prim-ministrul Interimar; în timpul nunții, îl apucă o criză de boală, iar nașul și mireasa merg într-o cameră de hotel unde au parte de sex mizerabilist în timp ce Profesorul stă să moară.

La final Prim-ministrul Interimar devine dictator, omoară o grămadă de lume și dă dispoziții să fie eutanasiați bolnavii cronici bătrâni și scriitorii care n-au venit la o întâlnire.

Dacă toate astea par fără logică, așa și e! Cartea e o poveste „și apoi”. De exemplu, Uniunea spune că vrea să taie pensiile. Și apoi Profesorul sugerează să se crească vârsta de pensionare. Și apoi Prim-ministrul Interimar omoară bătrâni bolnavi. Între lucrurile astea nu există o legătură decât cel mult tematică. Deciziile și acțiunile nu au consecințe. Lucrurile se întâmplă pur și simplu. De ce omoară Prim-ministrul Interimar tot felul de oameni? Nu știu. De ce devine dictator? Pentru că cică ar fi ahtiat după putere, deși n-am văzut treaba asta până acum. Totul e de fapt o conspirație de stânga a unor necunoscuți! (Poate a unei edituri.)

Romanul, în totalitatea lui, mi-a dat impresia unei satire lipsite de curaj și, din cauza elementelor fantastice, fără legătură cu lumea reală. Trebuie să știi politica românească din ultimii ani ca să înțelegi la ce face referință, dar odată ce înțelegi referințele constați că de fapt e irelevant că le știai. Tiparnița a lucrat, cuvintele s-au așternut pe hârtie, le citești și nu-ți spun nimic.

Cartea pare că urăște și caricaturizează pe toată lumea, dar caricaturile sunt atât de rupte de realitate încât critica e adusă de fapt unor lucruri imaginare. Deci atunci poate încearcă să fie un SF despre un univers paralel?

Nicidecum, pentru că nu stă în picioare ca SF. E o struțo-cămilă care nu știu pentru cine ar funcționa, în afară de conspiraționiști alarmiști români care vor să descifreze aici mesaje despre cum o să fim toți târâți într-o nouă dictatură de… *își verifică notițele*… Uniunea Scriitorilor Români.

Naiba știe, poate că totul e o satiră legată de USR-ul lor și de certurile lor interne. Deși nici asta nu prea cred.

Singurul lucru care m-a ținut cu sufletul la gură la roman e tehnoredactarea. Din când în când, linia de despărțite în silabe pleca de la finalul rândului și ajungea cu un centimetru mai la stânga. Alteori, punctele de la finalul propoziției dispăreau. Am găsit numeroase greșeli de tipar, genul pe care nu le găsești la o căutare automată, cum ar fi „el l-am”, sau confuzii între „aceleași/aceeași/aceiași”. A fost o adevărată aventură să le descopăr. Nici măcar nu le pot reproșa ceva celor de la Editura Creator: au făcut cartea marginal mai interesantă.

Am citit toată cartea amuzată de cât de prost e scrisă.

Nu m-au ofensat împunsăturile la adresa „tinerilor” (evident, un reproș adus lor e că tinerii nu citesc, lol), nici sexul sictirit, nici caricaturile răs-răsuflate de femei proaste (țațe), cicălitoare (soții) sau ușoare (eleva), nici faptul că personajele n-au noimă. Am râs, am povestit mai departe, m-am bucurat că am ocazia să citesc această carte atât de slabă, dar care reunește atâtea clișee mult-urâte din literatură română și literatură înaltă.

Dar până la urmă mi-am întâlnit și eu nașul. Lesenciuc a reușit să scrie ceva care să mă ofenseze. Iată:

Își scoate stiloul din buzunar, fără să observe că omologul mare îi întinde un stilou, se apleacă pe contract și semnează apăsat, ca și cum nimic și niciodată să nu poată întoarce ceea ce e scris acolo […]

(pag. 215)

A murit ceva în mine. Cum să semnezi, mă, apăsat cu stiloul?! Nu e pix! E stilou! Te durea, mă, să scrii că are pix, ca să fie personajul și mai din topor și tont, iar fraza asta să aibă totuși sens?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.