„Arcane”(Netflix, 2021) e cel mai bun serial de animație din 2021

În ultimele câteva săptămâni, noua mea obsesie e „Arcane” (2021), serialul de animație. Are o coloană sonoră grozavă, e excelent realizat ca desene și concepte vizuale, iar povestea este una dintre cele mai complexe și tragice pe care le-am văzut sau citit în ultimii ani.

Cred că am trecut de perioada în care ne așteptam ca desenele animate să aibă automat copiii ca public-țintă, dar cred că trebuie să subliniez că e încadrat la categoria de vârstă 16+. E un serial greu, serios, excelent construit și nu folosește violență gratuită pentru divertisment, dar asta îl face și mai puțin potrivit pentru copii decât filmele de acțiune cu violență aproape caricaturală, cum ar fi, de exemplu, unele dintre filmele vechi cu James Bond.

Probabil că o să revin și cu alte articole în zilele următoare, pentru că s-ar putea să-mi plictisesc prietenii dacă le tot povestesc lor aceleași lucruri, așa că nu o să intru în toate detaliile acum. Am prea multe de spus ca să mă grăbesc și să intru rapid în temele majore, cum ar fi familia, violența sau trauma.

Am menționat tragedia din „Arcane” și vreau să explic la ce mă refer. Nu mai știu dacă am menționat recent pe blog, dar îmi plac foarte mult tragediile; din păcate, cele la care mă refer sunt greu de găsit, mai ales pentru că se pune eticheta de „tragedie” pe orice poveste în care unul dintre personajele principale moare, indiferent de cauză – de la dezastre („Titanic”), la boli incurabile („Magnolii de oțel”).

Eh, eu sunt mai clasică de felul meu – consider că o tragedie în adevăratul sens al cuvântului trebuie să aibă un erou sau mai mulți care să fie persoane de excepție, pe care să le iubești ca public, și care să-și găsească fie sfârșitul, fie decăderea din cauza unor greșeli proprii. Dacă personajul moare din cauza unei boli sau într-un accident pe care nu-l putea evita, e tragic la nivel uman, dar nu o consider o tragedie în sensul narativ.

În „Arcane”, fiecare pasăre pe limba ei piere; fiecare personaj e constrâns de propriile limitări în mod credibil. Acțiunile și greșelile din trecut nu doar că au un efect asupra viitorului, dar îl și conturează și restrâng. Lucrurile mărunte se tot adună, până când consecințele lor devin inevitabile. Iar motivul pentru care seria e atât de bună e că poți să-i înțelegi pe toți cei implicați și ai vrea să-i salvezi de la soarta care atârnă greu deasupra lor.

Și vrei să-i salvezi pe toți pentru că personajele sunt extrem de bine construite. Nu doar că sunt bine construite, dar sunt tridimensionale. Simți că sunt oameni reali, care iau deciziile cele mai bune pe moment, dar care au slăbiciuni și momente de disperare. Ce e acceptabil și ce nu? Cât de mult merită sacrificat în numele obiectivelor? Fiecare răspuns pare să fie și corect, și greșit deopotrivă.

Iar serialul e capabil să prezinte totul într-o notă ambiguă, în care reușește să se joace cu așteptările noastre și să ne frângă inima din nou și din nou.

Așa că aș vrea să povestesc un pic de începutul seriei, care lovește direct cu tragedia și ne prezintă primele personaje. Primul cadru pe care-l vedem e cel al unui pod scăldat într-o lumină roșie. Din cer cad fulgi care par a fi de zăpadă, dar de care ne dăm seama un pic mai târziu că sunt din cenușă.

Turnurile unui pod, văzute de jos.
Podul de la începutul Arcane

Vedem o roată zimțată, care sugerează tehnologia din univers – dar asta e mai puțin important decât unghiul la care vedem podul. E enorm și amenințător, iar înclinația dă impresia de cădere și mișcare, de parcă e pe cale să ne zdrobească.

Imaginile se schimbă brusc și tremurat, de parcă s-ar tăia filmul. Pe fundal, auzim un copil cântând un cântec simplu, cu acea rezonanță ușor tristă și inocentă pe care o știm deja din alte filme care vor să sublinieze contrastul între violență și inocență.

Imaginile coboară, vedem că podul e înecat de un nor de fum. Prin întunericul fumului, întrezărim câte o siluetă. Apoi, brusc, o explozie.

Explozie cu conturul desenat
Explozie pe podul din Arcane

Mi-a fost greu să prind exact momentul, pentru că e o străfulgerare. De-abia dacă ne dăm seama că peste explozie sunt desenate linii luminoase. Vedem și pe cineva care e aruncat în aer.

Om în explozie
Om în explozie pe pod

Persoana cade la pământ și vedem pe cineva apropiindu-se. Are armură și mască prin care poate respira. Ochii îi sunt luminoși și roșii. În mână ține o pușcă, cu care trage în omul căzut. Se apropie de cameră, îl vedem în detaliu, vedem liniile zimțate desenate peste fața lui.

Apoi trece mai departe și zărim un cadavru.

Filmul se tot rupe, apar pe el desenate linii ascuțite și violente timp de o clipă. Avem de-a face cu o scenă de război, iar vocea copilului care cântă se aude parcă din ce în ce mai clar. Camera se răsucește și vedem…

O fetiță cu părul scurt și albastru, cu mâna peste ochi…că cea care cântă e o fetiță cu părul scurt și albastru, cu mâna stângă peste ochi, cu dreapta ținând o fată mai mare. Pentru că ce auzeam nu era doar o coloană sonoră, ci un copil real cântând, în mijlocul măcelului. Cântecul se oprește brusc, fetița se uită spre fata mai mare, care de-abia poate respira de șoc, apoi se uită și ea înainte. Cadavre peste tot, moloz, flăcări, bucăți de pod distruse.

La o distanță nu foarte mare, prin fum, vedem un bărbat enorm, plin de mușchi și animalic, omoară pe cineva în bătaie cu pumnii. Se întoarce și le vede pe cele două. Fata mai mică se ascunde după cea mare, dar când se apropie suficient, par să-l recunoască. Fata mare se uită în jur, întrebătoare, iar bărbatul închide ochii cu regret, apoi se uită într-o parte. Vedem la distanță o femeie cu părul albastru, moartă. Înțelegem că e mama lor.

Fata mai mare cade în genunchi, hohotind de plâns, iar cea mică o îmbrățișează, aproape de parcă ar consola-o. Bărbatul se uită la mănușile enorme de metal cu care tocmai a ucis pe cineva, îngrozit, apoi le lasă să cadă jos. Le ia în brațe pe fete și pleacă cu ele. În urmă, vedem oamenii cu armuri, măști și puști plecând în cealaltă direcție.

Fata mai mare se uită în sus, fumul se duce și vedem în depărtare un oraș frumos, curat, neatins, care se înalță spre cer.

Astea sunt primele trei minute și jumătate din serial, înainte chiar de generic, și e uimitor cât de mult reușesc să spună.

La prima vizionare, am rămas cu impresiile de bază, care au deja o forță: a avut loc o luptă extrem de urâtă. Două fete au rămas orfane și au fost salvate de un bărbat care a renunțat la luptă când și-a dat seama de consecințele ei. Inamicii erau superiori ca tehnologie. Orașul lor e înalt și neatins.

E un început grozav, pentru că înțelegem foarte bine relațiile în doar trei minute: atât conflictul dintre cele două părți (și cine a pierdut), cât și care e relația celor trei, pe care-i vom reîntâlni după generic, precum și istoria lor. Când începe povestea ca atare, deja îi cunoaștem. N-a fost nevoie de niciun dialog ca să îi știm deja.

După ce am văzut tot serialul, ooooh. Începutul e și mai bun, și mai pertinent și lovește și mai dur.

Cântecul pe care-l cântă fata spune așa:

Dear friend across the river
My hands are cold and bare
Dear friend across the river
I’ll take what you can spare
I ask of you a penny
My fortune it will be
I ask you without envy
We raise no mighty towers
Our homes are built of stone
So come across the river
And find…

Pentru că serialul e dublat în română, în română cântă așa:

Om bun de peste apă
De frig am înghețat
Om bun de peste apă
Voi lua ce poți să-mi dai
Un ban cer de la tine
[Cu el, un ajutor]
Căci pentru cei ca mine
Nu ridicăm palate
Ci case construim
Hai vino peste ape
Să vezi…

Nu sunt foarte sigură de versul de după „Un ban cer de la tine”, pentru că subtitrarea nu corespunde cu dublajul (se mai întâmplă; probabil au fost făcute de echipe diferite) și încerc să mă prind printre împușcături și alte efecte sonore. Dar ideile se înțeleg. Fie că e vorba de „prietenul drag de peste râu” sau de „omul bun de peste apă”, avem un contrast foarte clar între inamicii pregătiți de luptă care vin de pe cealaltă parte a podului și viziunea de prietenie din cântec.

„I’ll take what you can spare”/„Voi lua ce poți să-mi dai” e un vers extrem de dureros în contextul în care ce li se dă e violență și moarte. „We raise no mighty towers”/„Nu ridicăm palate” – fie că nu se construiesc turnurile din original sau că nu se construiesc palatele din dublaj, în momentul în care camera se ridică și privește spre orizont, vedem foarte clar acele turnuri și palate.

Contrastul dintre a avea și a nu avea e mai clar ca niciodată.

Dar dincolo de asta, e un cântec de cerșit. Cei de pe partea asta a podului sunt obișnuiți să cerșească de la bogații de dincolo – iar fata cu părul albastru știe cântecul suficient de bine încât să cel pe care-l cântă când merge cu mâna la ochi.

Chiar dacă după generic ne vom reîntâlni cu fetele, Vi (cea mare) și Powder (cea mică) într-un context în care par să aibă ce le trebuie pentru a trăi cât de cât bine, peste mai multe episoade Vi va ajunge într-un loc în care spune că se află cei mai nenorociți oameni din oraș. Iar imediat după aceea, aflăm că fosta ei casă se află acolo. Ea și Powder vin din sărăcie lucie și nu e exclus să fi cerșit la vârsta la care le vedem pe pod.

Mai mult decât atât – modul în care se taie filmul și apar linii desenate peste explozii și fețe va fi mai târziu folosit pentru a reprezenta felul în care Powder vede lumea. Începutul e văzut prin ochii ei; motivul pentru care vedem ocazional câte o scenă e că atunci deschide ochii. De aceea, stilul de filmat se schimbă și devine mai normal în momentul în care se întoarce camera și o vedem pe Powder din afară.

Din exterior, Powder pare calmă, aproape neatinsă, spre deosebire de sora ei. Vi își arată suferința și trauma încă din prima clipă. Vedem oroarea de pe chipul ei, o vedem când cade în genunchi, plângând. Bărbatul cu mănușile, Vander, îi vede disperarea și decizia lui de a renunța la luptă i se datorează ei.

Powder e aproape neglijată. Pare în regulă, chiar și atunci când o vedem în restul episodului: e un copil ușor frustrat de faptul că sora ei și cei doi băieți din grup sunt mai mari, mai puternici, știu să se bată și pot face tot felul de lucruri, iar ei îi e greu; dar altfel pare în regulă. Însă exploziile și împușcăturile de la început se transformă în obsesii – Powder, micuță și drăgălașă, încearcă să facă bombe.

O vedem umplând o potențială bombă cu cuie în încercarea de a scăpa de un băiat care o urmărește pe stradă ca să-i ia rucsacul; singurul motiv pentru care pare aproape drăgălașă încercarea ei de auto-apărare e că bombele nu-i funcționează. Și nimeni nu-i oprește tendințele explozive; tatăl adoptiv, Vander, îi dă sfaturi de viață doar lui Vi, pe care o înțelege și cu care are multe în comun. Vi e singura care încearcă s-o ajute, dar nu vede că e o problemă că sora ei cea mică ar vrea să facă arme de distrugere în masă.

Mi se pare extraordinar că începutul de la „Arcane” funcționează atât de bine și la prima vedere, și când știi povestea. Sunt multe povești care sunt făcute ori ca să te prinzi din prima de toate subtilitățile și atunci vin și-ți zic explicit care e Mesajul pe care vor să-l transmită, reușind să distrugă orice ambiguitate și finețe; și sunt povești care vor să fie prea profunde și prea pentru „la a doua citire”, fiind încâlcite și greu de urmărit.

„Arcane”, însă, e un serial grozav pe toate planurile. Dacă vezi doar suprafața, e excelent. Dacă te uiți în profunzime, ai ce vedea. Ajută mult naturalețea cu care e spusă povestea, faptul că toate personajele au o logică internă, dorințe, aspirații, moduri de a înțelege lumea. Nimeni nu face ceva doar pentru că povestea o cere; dimpotrivă, povestea e condusă de personaje și de alegerile lor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.