Citesc multe cărți de plăcere, dar genul la care mă întorc mereu ca acasă e fanfiction. Când sunt obosită, când n-am chef de nimic, când nu pot să dorm, când vreau ceva care să mă ungă pe suflet, mă întorc mai ales la fandomurile mele vechi, pe care le știu ca pe propriul buzunar.

Zilele astea m-am reapucat să citesc seria „The Mirror of Ecidyrue” de starbrigid, care mi-e atât de dragă încât aproape că aș fi în stare să învăț să leg cărți, doar ca s-o am fizic.

Am chef să povestesc de seria asta pe aici – nu neapărat ca recenzie, ci mai degrabă ca reacție pe măsură ce trec din nou prin ea.

Draco Malfoy and the Mirror of Ecidyrue

Când citești fanfiction, se presupune că știi materialul-sursă măcar binișor, dacă nu chiar bine (sau poți să faci un minimum de efort și să citești rezumatul pe Wiki, după care să nu știi ce a scris autorul inițial și ce au inventat fanii; e și asta o experiență).

E un gen foarte plin de referințe, reinterpretări și intertextualitate. Dacă am fi în zona academică, am putea vorbi de James Joyce și alți moderniști și chiar post-moderniști care se bazează pe un public educat, dar nu suntem acolo. Suntem într-o zonă mai populară, mai puțin ermetică, care se ia mai puțin în serios și nu vrea să-și pună publicul la încercare, ci să-l distreze.

„The Mirror of Ecidyrue” pornește din punctul în care s-a încheiat războiul descris de JK Rowling în cărțile originale și îl urmărește pe Draco Malfoy după ce scapă de închisoare datorită mărturiei lui Harry. Etichetele promit călătorie în timp, PTSD, abuz.

Perfect, asta și caut. :D

Capitolul 1

It was in the moment that Harry Potter earnestly told the Wizengamot that he did not truly believe Draco Malfoy was evil that Draco began to wish Potter dead.

Nu mai țin minte foarte bine ultimele două volume din Harry Potter – deja mi se părea că JK Rowling a luat-o un pic pe arătură, așa că nu le-am citit și recitit. (O să le recitesc… la un moment dat.) Dar țin minte toată faza aia în care Draco ar fi trebuit să-l omoare pe Dumbledore, dar Snape o face în locul lui. Și țin minte că în ultimul volum Harry, Ron și Hermione au fost capturați și ținuți prizonieri în conacul Malfoy, unde era prizonieră și Luna Lovegood.

Am o amintire vagă a acestor întâmplări.

Deci, din perspectiva lui Draco… Lucrurile sunt cam nașpa. A constatat că iluziile pe care și le făcea în copilărie despre cât de mișto e tabăra răului erau cam pe lângă. Casa lui și Hogwarts s-au umplut de Devoratori ai Morții și lucrurile au cam luat-o la vale, cu tortură, omorât oameni și tot felul de alte chestii nașpa, care nu prea-i picau bine nici în cărțile lui JK Rowling.

Ia să vedem ce face starbrigid pornind de la premisa asta.

Draco ajunge acasă după procesul în care de-abia dacă a scăpat de închisoare, împreună cu mama lui. Taică-su e închis pe viață, așa că el e noul Lord Malfoy. Conacul e făcut vraiște, dar asta se poate repara. Aurorii i-au confiscat tot felul de lucruri, dar nu e sărac. Habar n-are ce să facă cu viața lui și se urăște, așa că primul lucru pe care-l face e că se duce să se-mbete și să fie al naibii de supărat pe Harry Potter.

De ce pe Harry Potter? Pentru că Harry Potter e nașpa și l-a ajutat. (Lol.)

Știe că a scăpat ieftin, cu averea aproape intactă, cu libertatea, maică-sa e ok, se putea mult mai rău. Și totuși tatăl lui e la închisoare pe viață, Vincent Crabbe e mort, la fel și Severus Snape (nașul lui Draco în universul ăsta și în alte fanficuri). Ar prefera să fie el mort, nu Snape, ceea ce devine relevant mai târziu.

“Thank you for this, Potter,” Draco said to the empty stone chamber behind the wine cellar, hearing his mirthless laugh swim over the walls with the same echo that tortured screams had, when it was Aunt Bella drawing them out with particular high-pitched desperation from their prisoners. He knew himself ungrateful, knew himself as rotten as his aunt’s evil corpse decaying in the ground as he laughed, “Thank you, Potter! Thank you!”

Doamnelor și domnilor, eroul nostru: un dezastru plin de ură față de ceilalți și de el însuși.

Deși mi-a plăcut foarte mult seria Harry Potter în adolescență, mi s-a părut mereu că Harry e un erou destul de neinteresant. Nu prea are foarte multe de zis, se lasă împins de soartă și evenimente, nu e un elev eminent etc. E destul de sec. Ceea ce nu e neapărat rău, pentru că celelalte personaje sunt suficient de colorate cât să acopere și partea lui – și avem impresia că percepe cât de cât corect lumea.

Draco ăsta, în schimb. Ăsta e un personaj mișto. Nervos, în conflict cu el însuși, frustrat, sarcastic, cu o părere proastă despre sine și totuși extrem de mândru. Ai impresia că dacă se sinucide, o s-o facă foarte dramatic și o să lase un bilet în care explică că a făcut-o din cauza tuturor celor care i-au arătat bunăvoință și care pot să se ducă să se-mpuște.

Acesta e un personaj ale cărui greșeli vor fi spectaculoase.

Prima greșeală spectaculoasă e că, în timp ce merge beat prin casă, dă de o cameră în care se află o oglindă – oglinda lui Ecidyrue din titlu. Și deși știe foarte bine că toată casa lui e plină de obiecte magice periculoase, decide că cel mai bun lucru pe care-l poate face e să încerce să distrugă oglinda pentru că-l reflectă pe el (e beat și se urăște, ok?).

Chestia asta declanșează o reacție magică și e doborât. Gg, Draco. Băiat deștept.

Când se trezește, primul lucru de care-și dă seama e că nu-i mahmur. Și că nu-și găsește bagheta magică. Și că a dormit pe o podea de piatră din pivniță, ca idiotul. Așa că începe să se retragă strategic spre restul casei, în speranța că nu s-a prins nimeni - și dă nas în nas cu Dobby, un spiriduș al casei pe care l-a eliberat taică-su din greșeală când Draco avea 12 ani și despre care Harry a povestit cu ochii în lacrimi că și-a sacrificat viața pentru a salva lumea.

Draco rămâne wtf.jpg, pentru că nu știe ce știm noi, și anume că e într-o poveste cu călătorie în timp. Iar când Dobby îl ia cu „stăpâne” în sus și „stăpâne” în jos, Draco-l întreabă ce naiba caută pe acolo dacă e spiriduș liber și dacă l-a trimis Harry Potter.

He wanted to ask Dobby why he wasn’t dead, but it was beneath his dignity already to be arguing with a house elf. […] It figured Saint Potter would mistreat his house elves. Or the creature just didn’t like his new master going around crying about how dead he was.

Cât dispreț. Câtă siguranță că Harry e nașpa Un om normal poate ar zice, „Oh, Harry Potter nu știe că Dobby e viu! Ia să-l anunț!” Dar nup, concluzia lui e „Harry Potter ne-a mințit pe toți, l-a luat pe Dobby ca sclav și acum plânge cu lacrimi de crocodil că a murit spiridușul.”

Cât de… Draco Malfoy e concluzia asta.

Dar n-are timp să rezolve problemele cu Dobby, pentru că e chemat la masă de către mama lui, de parcă ar fi iar copil, de parcă războiul n-ar fi schimbat nimic.

his mother’s impatient voice once again summoning him for breakfast, in the great formal crystal dining room as it had been before the Manor became no longer their own. As if he could step into the past. As if Father would be there waiting impatiently too

…pentru că într-adevăr totul e fix ca înainte. Inclusiv cu taică-su la masă. Și i-a venit scrisoarea de la Hogwarts. Și are 11 ani. Ceea ce îl oripilează, evident, pentru că e iar un copil. Și ouăle servite la micul dejun sunt cu turmeric și le urăște.

Așa că după ce cere ziarul și constată oripilat că e în trecut, fuge în cameră unde totul e ca atunci când avea 11 ani, inclusiv dragonul de pluș, Imoogi, pe care-l iubea în copilărie.

(Îi plac dragonii. Are un semn din naștere în formă de dragon pe umăr și a sperat că asta însemna că o să se transforme în dragon cândva, dar a descoperit că nu, e doar un semn din naștere fără puteri magice. Își amintește acum că a auzit că Harry Potter ar fi călărit un dragon – și se gândește, jur, că există sorți mai rele decât să fii dragon și să te călărească Harry Potter. Lolol.)

A magic mirror had sucked him into the past. Right on the nose of the day he got his Hogwarts letter. Or he had gone mad. It was hard to tell which would be preferable.

On the day Potter gave him back his wand. This had to somehow be Potter’s fault.

Dobby had been acting suspicious. Maybe Dobby was in on it.

Și bineînțeles că o dă pe paranoia. Poate că a înnebunit. Sau poate că e vina lui Harry Potter – de fapt, orice ar fi, sigur e vina lui Harry Potter, ticălosul ăla care i-a dat libertatea și bagheta magică (cum a îndrăznit, nu?).

Capitolul 2

Când te trezești că ai din nou 11 ani, ce faci, dacă nu liste în care listezi argumente pro și contra pentru călătorie în timp vs. nebunie? Și să nu intri în panică pentru că știi că forțele de ordine stau cu ochii pe tine, iar tu ai dispărut în trecut, ceea ce probabil că nu aveai voie să faci? (Dacă ar fi posibil. N-ar trebui să fie posibil, conform regulilor obișnuite de călătorie în timp.)

Unless this was some alternate universe. He couldn’t know whether it was the same reality, whether he was actually a virtual seer with foreknowledge of seven years to come. For all he knew, the world could behave differently than he remembered from here on out. But if it didn’t, and there was only one world he was redoing, how could he not make it unfold wrong, unfold worse, more than just Father in prison and Severus and Vince dead- he could doom his mother, his fellow Slytherins, himself- Harry Potter-

Problema când te întorci în trecut și-ți dai seama că poți schimba trecutul e că nu știi exact ce să faci ca să obții rezultatele pe care ți le dorești și să le eviți pe cele nedorite.

(Nu știu voi cum sunteți, uneori mă întreb ce aș face eu dacă m-aș trezi în trecut ca Draco și cum m-aș împrieteni cu oamenii la care țin și cum aș ajunge în punctul în care sunt acum, dar mai bine și… e riscant și complicat. Dar dacă ai un război dubios pe mâini, pe care nu l-ai pierdut? Uf, mult mai nașpa.)

If he changed too much, Potter might never win them the war. Voldemort might never fall.

Even if the slimy old poser hadn’t, strictly speaking, risen yet.

Draco couldn’t handle this. If the last two years of life had proved anything to him, humbling and mortifying as it was, it was how unfit he was to be making decisions of even the slightest consequence.

Draco. Draco care se crede și buricul universului, și absolut incompetent. #mood.

Așa că intră în panică și începe să caute oglinda, ca să se întoarcă la viața lui de la 18 ani. Doar că ușile sunt încuiate, iar el n-are baghetă magică ca să le deschidă.

Un om normal ar aștepta câteva zile ca să se ducă să-și cumpere prima baghetă, dar el vrea neapărat atunci, atunci să găsească oglinda și să fugă, așa că îl cheamă în ajutor pe Dobby și fură una de prin casă. E într-o casetă de sticlă și toate cele, deci nu are cum să fie o problemă, dacă e pe lângă o grămadă de obiecte de magie neagră, nu?

Dobby was looking hesitant and rather queasy. “Master Draco is wanting a wand, and Dobby only knows of this one, but Master Draco should know this wand is-”

“Whatever,” Draco said

Gg, Draco. Încearcă spiridușul să te avertizeze și tu te grăbești prea tare ca să asculți. ABSOLUT SIGUR nu o să se întâmple nimic rău cu bagheta aia care e ținută la loc de mare cinste, securizată sub sticlă – și mai are și o formă ciudată.

O încearcă și aproape că dă foc la casă, pentru că e prea puternică, lol. Draco, cred că dacă tu și familia ta rămâneți pe drumuri după un incendiu se cam schimbă viitorul, nu zici?

Dar, evident, nici cu bagheta la dispoziție și deschizând câte uși poate, tot nu reușește să găsească oglinda lui Ecidyrue și să se întoarcă în viitor. Așa că se gândește să-i spună mamei lui ce i s-a întâmplat, ca să se răzgândească și să-și facă o listă de posibili aliați. Evident, nu poate să vorbească cu tatăl lui, Lucius Malfoy, Devoratorul Morții, Preșul lui Voldemort. Deci nu poate să vorbească cu mama lui, care i-ar spune tatălui. Și poate n-ar trebui să le zică nici prietenilor. Hop, ce-i asta? Draco începe să-și pună capul la contribuție și să gândească înainte să acționeze.

Îmi place cum e scrisă povestea asta. Nu se grăbește. Bine, nu pot s-o povestesc eu așa cum se citește, pentru că sunt prea entuziastă și prea gata să fac mișto de Draco.

Dar greul de-abia de-aici începe. Cum modifici viitorul? Sau, mai exact, cum nu modifici viitorul? Cum poți să te porți cum o făceai la 11 ani, ca să nu dai de bănuit? Dun, dun, dun…