E o zi caldă și leneșă, în care am fost pe afară de dimineață, am stat la o cafea, am recitit o parte din „Shogunul” lui James Clavell după multă vreme în care n-am mai atins cartea aceea (atât de multă încât data trecută nu știam cât de bâtă e Clavell la japoneză), am cumpărat un măslin într-un ghiveci și am rătăcit prin oraș ca în cele din urmă să ajung înapoi acasă și să fiu iar leneșă.

E una dintre zilele în care îmi amintesc cât de plăcut e să fii adult și îmi amintesc de acele părți ale copilăriei care se uită prea ușor la nostalgie; nu sunt marile traume, nu sunt marile dezamăgiri, dar sunt micile îngrădiri. Dacă aș bea, aș vărsa un strop pentru amintirea adolescenței mele.

1. Pot să vin și să plec de acasă când vreau, fără să dau socoteală.
2. Pot pleca de la orice eveniment oricând, fără să depind de alții.
3. Nu mai am momente în care exersez politicosul uitat în gol al adolescentului târât la întâlniri de adulți cu care n-are treabă, dar care nu poate pleca.
4. Pot să mă apuc de hobby-uri și să le abandonez după cum mă taie cheful.
5. Chiar dacă asta presupune să-mi gătesc, pot mânca ce vreau, când vreau.
6. Eu îmi fac prioritățile. E drept, mai sunt oameni de consultat, dar una e să te consulți cu un egal legat de ce faceți în weekend, alta e să trebuiască să primești o permisiune.
7. Pot să stau dezbrăcată în casă.
8. Nimeni nu mă poate lua la trei păzește legat de viața mea personală. (Decât dacă afectez direct pe cineva.)
9. Pot să-mi iau oricând alcool, dacă vreau. Și pot și să las berea să expire pentru că n-am băut-o câteva luni și nici n-am folosit-o la gătit. Cui îi pasă?

Constrângerile sunt de timp și de buget, dar cum mă organizez e treaba mea. E plăcut.

Uneori mi se pare că e foarte ușor să uităm constrângerile din perioada în care suntem elevi; și la fel de ușor să uităm că eram persoane la fel de complete și atunci cum suntem acum. Și mă gândesc că, da, e mișto să vii acasă și să fie mâncarea pregătită, dar mult mai puțin mișto să depinzi mereu de alții, oricât de bine intenționați și permisivi ar fi.

Dar trebuie să-mi amintesc mereu asta, ca să nu încep să consider adolescenții copii inocenți și incapabili să ia decizii și să nici nu idolatrizez o perioadă din viața mea care a fost ok, dar care ar fi neplăcută dacă aș retrăi-o, după ce m-am obișnuit să fiu pe cont propriu.

Iar mâine mă pun să muncesc și munca e exact cum mi-am imaginat-o în școală: uneori grea, uneori anostă, uneori stresantă, dar niciodată la fel de rea ca o serie de ore de biologie.