Am citit zilele astea cartea lui Vicky Beeching, „Undivided”. Nu e o carte foarte bună, așa că nu v-o recomand în mod deosebit, dar mi-a dat de gândit un pic și m-a făcut să-mi organizez un pic niște gânduri pe care le aveam deja.

Vicky Beeching e o tipă care a făcut carieră în muzică religioasă creștină. Ea e din Marea Britanie, dar cariera și-a făcut-o în mega-bisericile evanghelice din SUA, care sunt axate pe spectacol și vânzări - inclusiv vânzări de CD-uri cu muzică religioasă. Într-un fel, și-a văzut visul cu ochii, pentru că de mică era pasionată de muzică și de rugăciune, dar în alt fel s-a ciocnit nu doar de dificultățile inerente ale unei cariere muzicale (mereu pe drumuri, niciodată acasă), ci și de problema că a devenit persoană publică, iar viața ei personală a devenit de interes pentru mulți din comunitatea evanghelică.

Problema e că evanghelicii sunt foarte puriști moral și deseori homofobi, iar Vicky Beeching e lesbiană.

Nu, n-a prins-o nimeni cu vreo femeie. Deși Beeching știa din adolecență că nu o interesează deloc băieții, doar fetele, era și ea creștină evanghelică și perfect convinsă de faptul că preferința ei era, conform propriei religii, un mare păcat. A dus o luptă interminabilă cu sine să nu mai simtă cum simțea - luptă pe care n-a avut cum s-o câștige, cu toate rugăciunile și speranțele proprii și încercarea disperată de a se arunca în brațele Domnului. N-a avut nicio relație până a trecut după 30 de ani, deși își dorea enorm. A fugit de sine în muncă, a tras de ea, a ajuns la capătul puterilor - și în cele din urmă și-a dat seama că se autodistruge și că poate că nu Dumnezeu e problema ei, ci oamenii. Poate că Dumnezeu e ok cu orientarea ei, din moment ce nu e modificabilă, și doar ceilalți oameni de religia ei se înșală, la fel cum s-au înșelat cu privire la sclavie (biserica americană era foarte pro-sclavie) sau cu privire la drepturile pentru femei.

Între cariera chinuitoare, stres constant și ghinion, a cedat fizic și are probleme autoimune, iar evanghelicii continuă să urle la ea că Dumnezeu o pedepsește și că îi doresc să moară în chinuri - ceea ce pare că i-a afectat și mai tare sănătatea, pentru că îi vedea ca fiind comunitatea din care face și ea parte.

Dar cartea, după cum ziceam, nu e prea bine scrisă. E informativă, dar se adresează mai mult celor de aceeași credință cu ea, care știu mai bine contextul despre care vorbește.

Ce vreau să vă spun în schimb e că o strictețe morală prea mare combinată cu o restrictivitate prea mare pare să strice mai mult decât repară.

Ai putea crede că cineva care are un cod moral foarte strict și restrictiv va fi o persoană mai bună decât cei din jur chiar și când calcă un pic strâmb, dar… nu. Dacă prea multe lucruri sunt interzise și dacă gravitatea lor este constant văzută ca fiind foarte mare, nu știi care punct de presiune o să cedeze și care va fi prima regulă încălcată.

Dacă și băutul de alcool, și relațiile sexuale în afara căsătoriei, și violul sunt interdicții majore pe care le vezi ca ducând în același iad, sunt șanse ca marea transgresiune pe care o faci să fie câteva pahare de vin… sau un viol. Nu e un exemplu aruncat într-o doară. Evanghelicii lui Beeching sunt anti-alcool și mulți nu ar pune gura pe băutură; dar unul dintre colegii ei, muzician și om altfel respectat de cei din jur, a luat-o razna și a amenințat-o cu violul în mod repetat, inclusiv față de terți. Pentru că el simțea că Vicky, femeie singură, ar fi trebuit să fie soția lui și ea, încăpățânată, insista să-l refuze.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, are mai multă șansă o încălcare de-asta gravă a moralității împotriva cuiva decât încălcarea unei interdicții minore: alcoolul e interzis în toate cazurile și nu e ceva la care evanghelicii să poată aspira în anumite situații; pe când relația sau sexualitatea sunt lucruri permise în anumite cazuri, deci e „vina” cuiva dacă nu le obții, deci e mai scuzabil să pedepsești pe cineva pentru că nu-ți dă un „drept”.

Și că tot vorbim de sexualitate, evanghelicii au băgat foarte tare placa cu „sexualitatea în afara căsătoriei e un păcat”. Atât de tare încât tinerilor (mai ales fetelor, dar nu numai) li se bagă în cap faptul că „puritatea” lor fizică este esențială. Doar că părerile oamenilor despre propriul corp și propriile acțiuni nu se schimbă brusc cu o ceremonie și niște acte semnate, așa că anumiți oameni se căsătoresc și rămân cu sechele în care asociază orice plăcere fizică în cuplu cu păcatul de moarte și întinarea. Cu alte cuvinte, pentru unii nu e voie nici când e voie.

Altă consecință e că, dacă cineva e agresat sexual și nu mai e „pur”, problemele cu stima de sine apar oricum. Beeching pomenește fugitiv o femeie care a fost agresată sexual în tinerețe și apoi nu a putut avea relații bune pentru că i se părea că orice abuz contra ei e justificat pentru că și-a pierdut virginitatea în afara căsătoriei.

Dacă regulile sunt mult prea restrictive nu devii „mai bun” pentru că țintești către stele și măcar ajungi până la lună, ci e posibil să pici fix în nas pentru că nu ai libertatea să te gândești cu adevărat la ce e bine și ce e rău. Nu mai ai libertatea să te cunoști pe tine și să-ți rezolvi problemele, pentru că să ai o problemă devine o problemă, așa că mai bine o ascunzi sub preș. Dacă foarte multe lucruri sunt „rele” și tot ce e „rău” trebuie respins ferm, automat și instantaneu, te găsești imediat în ipostaza în care ești imperfect și ai doar două moduri de a gestiona imperfecțiunea: să accepți povara vinovăției eterne pentru că nu te ridici la standarde suficient de mari (ești etern o persoană „rea”); sau să nu accepți nicio povară, pentru că toate faptele tale sunt „excepții scuzabile” (ești etern o persoană „bună”).

O viziune în alb și negru asupra vieții înseamnă că și comunitatea din jur ori pedepsește excesiv, ori lasă făptașii să scape ieftin. Lucrul ăsta se vede, printre altele, și în comunitățile religioase Amish din SUA care sunt foarte tradiționaliste, religioase, stricte și închise, fiind în același timp și pline de abuzuri sexuale contra copiilor care sunt „pedepsite” foarte ușor de societate, în timp ce copiii sunt pedepsiți pentru „complicitate”.

Un cod moral solid nu trebuie să ceară o reacție automată și violentă la orice „rău”, pentru că reacțiile de tipul ăsta dau inevitabil în victime, dar și favorizează agresorii pe care ezităm să-i numim „răi” pentru că au făcut și bine la viața lor. În plus, trebuie să ne permită să ne gândim la ce e „rău”, nu doar să-l condamnăm, ca să ne dăm seama ce anume îl face rău, dacă există grade de rău, dacă există victime și așa mai departe.

Un cod moral solid, cu alte cuvinte, se axează și pe filozofie și nu ar trebui să fie un fel de echilibristică pe sârmă în timp ce fugi cu disperare înainte ca să-ți demonstrezi superioritatea față de ceilalți.