Prin sfera mea de internet se discută recent de problemele cu predarea scrisului și a cititului din sistemul de învățământ american. Știu, e un subiect de nișă, dar dacă stai pe internetul englezesc auzi foarte multe știri despre SUA, fie că vrei, fie că nu vrei.

Așa că am aflat că la unii dintre americani nu se mai predă cititul literă cu literă, ci un fel de „citit” al cuvintelor întregi, în sensul încare teoria e că cititorul descifrează cuvântul cu totul, nu-l citește literă cu literă. Deci când văd cuvântul „pisică”, nu citesc p-i-s-i-c-ă, ci recunosc forma cuvântului și mă gândesc instantaneu la pisică. Nu văd literele, văd forma cuvântului și deduc din context că e pisică.

(Exemplu de lecție.)

Problema cu teoria asta e că nu prea stă în picioare. Sigur, ca cititor cu foarte multă experiență nu stai să te gândești prea mult la asta - la fel cum și eu pot spune primele 10 puteri ale lui 2 fără să stau să fac înmulțiri, pentru că le-am reținut deja (2, 4, 8, 16, 32, 64, 128, 256, 512, 1024, 2048) - dar problema e că la început așa înveți să citești, la fel cum nu așa înveți să înmulțești cu 2.

Predarea cititului în SUA încurajează momentan copiii să ghicească: a ce seamănă cuvântul? Ce pare să fie - substantiv, verb, altceva? Ce cuvânt ar avea sens să fie acolo în context? În clasele primare, copiii au manuale cu imagini, care-i ajută să ghicească cuvintele. În articolul de mai sus, o învățătoare și-a dat seama că există o problemă majoră cu stilul de predat când un copil a „citit” propoziția „Cățelușului meu îi place să mănânce cu mine” ca „Cățelușului meu îi place să-și lingă osul” pentru că desenul de lângă era cu un cățeluș care lingea un os.

Asta explică unele probleme de comunicare pe care le mai văd online, dar nu de americani și de problemele lor de analfabetism vreau să discut de fapt.

Am impresia că strategia asta de „citit” există și independent de americani și ei doar au decis să predea ceva ce exista deja pentru cei care au probleme cu cititul. Ghicitul din context e mai simplu decât să stai să silabisești cuvintele noi - și același lucru se aplică atunci când cititorul dă peste o frază întortocheată*. Dacă fraza e grea, prinzi câteva cuvinte și faci ca baba care n-aude, dar le potrivește. Iar asta ar explica o mare parte din problemele de comunicare din internetul românesc, când autorul spune un lucru, iar comentatorii par să fi priceput din părți despre ce era vorba. Ar explica și de ce beția de cuvinte din unele cărți are atât de mult succes la un anumit gen de public - nu propozițiile lipsite de logică ale autorului sunt cele care impresionează, ci cuvintele înșiruite, pe care cititorul le poate halucina cum vrea.

E o problemă de comunicare enormă, care doar crește când textele sunt complexe, iar la prima vedere e neclar exact unde se produce ruptura: ce face un analfabet funcțional să fie analfabet funcțional? De ce unii dintre noi citim texte și pricepem, iar alții citesc și pricep doar uneori?

Cred că răspunsul constă în viteza cu care vrem să ne mișcăm. Multă lume se grăbește, fie pentru că nu are timp, fie pentru că s-ar simți prost să se poticnească. Așa că în loc să stea să judece fiecare parte a propoziției și să facă un tot unitar, mai bine își dă cu presupusul.

Cred și că soluția e grea, dar simplă: dacă vrei să-ți dezvolți abilitățile de a citi și de a înțelege texte, trebuie să-ți iei niște timp și să parcurgi niște texte foarte lent. Trebuie să stai să citești frază cu frază și să analizezi fraza ca să pricepi ce ți se comunică, mai ales dacă e greu. De-abia după poți să judeci dacă ți se pare că textul e corect sau greșit și dacă ești pro sau contra.

N-o spun „de sus”, ca pe o rețetă dată celor care citesc mult mai slab ca mine. E un lucru pe care-l fac și eu, când dau de texte care sunt dificile pentru mine, fie că sunt vechi („Cecilia” de Frances Burney (1782) mi-a dat bătăi de cap) sau sunt dense și scrise greoi. Acum, de exemplu, m-am împăcat cu gândul că „Jerusalem” de Alan Moore (2016) îmi va lua probabil vreo lună, pentru că e o carte scrisă superb, dar într-un stil britanic înflorat și cu cuvinte pe care nu pot să spun că le știu neapărat, așa că trebuie să le caut.**

Dar, dincolo de faptul că unele cărți merită efortul pentru că sunt mișto, partea bună e că pe măsură ce te obișnuiești cu un anumit tip de text dificil, e din ce în ce mai ușor să citești altele asemănătoare. Înveți să citești, cum ar veni. În plus, dacă înveți să asculți poți să auzi tot felul de puncte de vedere interesante care să te ajute în alte contexte.

–

• Există un studiu, tot american, despre studenți care nu reușesc să citească cu succes câteva pagini din Dickens și deși am câteva semne de întrebare legate de metodologie și rezultate, aș spune că mi-a deschis ochii la niște idei.

** Pasajele descriptive ale lui Alan Moore sunt… așa:

Spring Lane burned with a mythology of chipped slates, pale wash-water blue and flaking at the seam. The summer yellow glow of an impending dawn diffused, diluted in the million-gallon sky above the tannery that occupied this low end of the ancient gradient, across the narrow street from where Phyllis and Michael stood outside the alley-mouth. The tannery’s high walls of browning brick with rusted wire mess over its high windows didn’t have the brutal aura that the building had down in the domain of the living. Rather it was softly iridescent with a sheen of fond remembrance – the cloisters of some mediaeval craft since disappeared – and had the homely perfume of manure and boiled sweets. Past the peeling wooden gates that lolled skew-whiff were yards where puddles stained a vivid tangerine harboured reflected chimney stacks, lamp black and wavering. Heaped leather shavings tinted with corrosive sapphire stood between the fire-opal pools, an azure down mounded into fantastic nests by thunderbirds to hatch their legendary fledglings. Rainspouts eaten through by time had diamond dribble beading on their chapped tin lips, and every splinter and subsided cobble sang with endless being.