Hai să vedem ce-am mai citit de la ultima grămadă de cărți de pe 15 iunie…

Frances Hardinge - „Verdigris Deep”

Hardinge rămâne una dintre autoarele mele favorite, în care am încredere că scrie bine indiferent ce ar scrie. Și insist că scrie cărți cu copii, nu neapărat pentru copii.

„Verdigris Deep” se petrece în zilele noastre. Niște copii descoperă o fântână în care trăiește o zeitate antică și îi fură din ofrande. Asta-i transformă în agenți ai zeității, care trebuie să îndeplinească rugile pe care i le-au adus oamenii. Pe de o parte e bine, pentru că primesc puteri magice. Pe de altă parte e foarte rău, pentru că zeitatea aia nu e neapărat benefică și nici rezolvările ei la rugi nu sunt. În plus, datorită lor, acum poate începe să se manifeste în lume.

E un horror excelent scris.

Constantin Chiriță - „Castelul fetei în alb”

Chiriță ar fi fost foarte fericit dacă ar fi avut ocazia să lucreze la jocuri video - o parte dintre aventurile Cireșarilor se desfășoară în locuri care ar putea foarte bine să fie niveluri cu tot felul de provocări.

Altfel, poate că nostalgia m-a ajuns și pe mine, dar mi se pare că volumul stă foarte bine în picioare și azi. Aventurile sunt distractive (chiar dacă pline de coincidențe), personajele sunt simpatice (chiar dacă uneori prea pline de patetism), iar vocea naratorului e directă și ușor de urmărit (cu excepția momentelor când Chiriță își aduce caietul de expresii frumoase și scrie pasaje întregi de compunere de clasa a patra).

HAC!BD, nr. 1

Primul număr din acum defuncta revistă de benzi desenate „Harap Alb Continuă!” (publicat în 2012), putea fi și mai bun, și mai rău, dar în mod clar se putea justifica și lăuda singur mai puțin.

Așa că revista conține:

• un cuvânt înainte de editorul Mihai Ionașcu, care face legătura între Harap Alb și benzile desenate americane (și ne spune că să publici e greu și oamenii nu mai citesc)
• repovestirea în format de bandă desenată a poveștii lui Harap Alb, până în momentul în care Harap Alb îi jură credință spânului și își primește numele
• o scurtă prezentare a lui Ary Murnu, care e posibil să fi făcut prima ilustrație de bandă desenată cu personaje din Harap Alb care fac altceva decât în basmul lui Creangă (Setilă soarbe un iaz ca un copil să-și poată recupera o pălărie)
• începutul romanului „Haiganu” de Marian Coman, ocupând 2 pagini (3 scene, 2 personaje)
• un text scurt de Dodo Niță care spune că Harap Alb e un mit fondator al poporului român (și face legătura între personajele din basm și supereroii americani)
• povestea lui Miron zis Gerilă (scenariu: Mihai Ionașcu, ilustrator: Andrei Moldovan). Gerilă e pe jumătate uriaș al ghețurilor (din partea mamei). A scăpat masacrului tribului mamei, n-a avut o tinerețe prea bună în satul tatălui, s-a angajat ca mercenar (și fierar și altele) și pe urmă s-a întâlnit cu Harap Alb
• un interviu cu Sandu Florea în care laudă proiectul și îi sfătuiește pe cei de la HAC! cum să facă un business bun
• un text de Octav Ungureanu în care explică de ce „Harap Alb continuă”

Matt Killeen - „Orfană, monstru, spioană”

Poveștile YA sunt la modă în ultima vreme. La fel și poveștile cu naziști și Al Doilea Război Mondial. Iată și concluzia logică a celor două curente: un YA cu naziști.

În ciuda faptului că premisa „young adult cu război și naziști” avea toate șansele să fie un dezastru, cartea e bună. Eroina e o fată evreică a cărei mamă a murit și care e recrutată ca spioană de un britanic care se dă neamț. Merge la o școală nazistă, întâlnește toate fiicele persoanelor importante din regim - și salvează lumea lumea spre final.

Cosmin Perța - „Trilogia lui Teofil”

Deși volumul e scurt (sub 400 de pagini), „Trilogia” e chiar o trilogie publicată într-un singur volum, cuprinzând „În urmă nu mai e nimic”, „Arșița” și „Teofil și câinele de lemn”.

Perța e un om care s-a născut cu un secol prea târziu pentru literatura pe care vrea s-o scrie. E suprarealist și experimental într-un mod care a căzut în mare parte în uitare - și poate pe bună dreptate, pentru că „Trilogia” pare mai interesant de scris decât de citit. Volumele nu prea au legătură unul cu altul, iar în cadrul fiecărui volum sunt povești nelegate unele de altele, care de fapt nu prea sunt nici povești.

„În urmă nu mai e nimic” e despre băiatul Teofil, căruia îi moare bunicul devreme. La un moment dat fuge de acasă, are niște aventuri sexuale, apoi merge la mănăstire și o dă pe delir religios pe de o parte… și pe delir cu un Institut suprarealist pe de altă parte. La final aflăm că tipul e probabil închis la nebuni și nu e nici măcar călugăr. Ne pierdem atât de tare în psihologia lui încât nu mai ieșim la suprafață.

În „Arșița” îl regăsim pe Teofil care e acum călugăr la marginea unui sat. O armată vine să cucerească și să jefuiască, Teofil fuge cu 2 copii într-o cetate care e sub asediu. Pe de o parte avem discuții filozofice, pe de alta avem o armată care torturează și violează. E o orgie a măcelului acolo. Ceața acoperă totul. Există și o epidemie. Nimic nu are sens, totul e ceață.

În „Teofil și Câinele de lemn”, Teofil e scriitor și se întoarce în timp la începutul secolului 20, unde descoperă că are puteri supranaturale. Se căsătorește cu o femeie pe care a manipulat-o telepatic, mai trăiește un pic și moare. Câinele de lemn e un tip care trăiește într-o lume suprarealistă și tot fuge dintr-o parte în alta și moare. Cei doi se întâlnesc, Câinele devine îngerul lui Teofil, amândoi vizitează un personaj tip Becali. Și cam asta e.

Perța nu crede în linii de dialog și nu prea crede nici în atenție la timpurile verbale. Tot ar fi ok, dacă ar crede în coerență. Măcar personajul principal să corespundă mai tare, dacă nu altceva.

T. Kingfisher - „What Feasts at Night”

Am recitit al doilea volum din seria „Sworn Soldier” a lui T. Kingfisher. Rămâne bun, dar nu la fel de bun ca primul, chiar dacă m-a uns pe suflet că acțiunea se petrece în Galatia, această țară de pe lângă Moldova unde se fac băuturi tari groaznice, dar pe care toți ți le bagă pe gât. Oare de cine-mi amintește?

Altfel, un pic de horror supranatural nu strică niciodată.

Ai Yazawa - „Nana”, vol. 15-17

Nu vreau să ajung la capătul volumelor publicate pentru că știu că seria e neterminată și probabil așa va rămâne.

Povestea asta e despre un dezastru în lentă desfășurare, plină de dor și regret.

R.F. Kuang - „The Dragon Republic”, „The Burning God”

Ultimele două volume din seria „The Poppy War”, despre care voi scrie mai pe larg în curând. Urăsc ce a făcut Kuang aici atât de mult.

Simina Popescu - „Leap”

Un roman grafic solid, publicat în străinătate, pe care mă bucur foarte mult că l-am remarcat în librărie.

Povestea e despre două fete de la un liceu vocațional din capitală, unde se studiază dansul clasic și cel contemporan. Amândouă sunt la prima iubire, una într-o relație cu o fată, cealaltă doar îndrăgostită de o tipă.

Relațiile sunt tratate cu foarte multă delicatețe și cu un realism la care am învățat să nu mă aștept prea tare în YA, așa că a venit ca o surpriză plăcută.

Uno Chiyo - „The Story of a Single Woman”

[Am primit cartea gratuit de la Pushkin Press prin NetGalley în schimbul unei recenzii oneste.]

Cred că la noi i s-ar zice „autoficțiune” - o poveste semi-autobiografică care bazată pe viața autoarei.

Autoarea a avut o viață scandaloasă pentru începutul secolului 20, intrând în cercuri boeme și trecând de la un bărbat la altul, dar „The Story of a Single Woman” e o carte scrisă la bătrânețe, când reflectă asupra deciziilor luate și raționamentelor din trecut. E scrisă la persoana a treia, naratoarea detașându-se de eroina care zboară din floare în floare, întrebându-se de motivațiile ei și comentând lucrurile la care nu se gândește și pe care nu le remarcă. Impresia e că privești gândurile intime ale cuiva care nu vrea să-ți spună totul. Sau poate nu vrea să-și spună ei înșiși totul.

E bine scrisă, chiar dacă e scrisă mai stilizat și mai retoric. Pe ici, pe colo, afli câteva ceva și despre Japonia acelor vremuri.

Alan Moore - „V for Vendetta”

Un roman grafic de la începutul carierei lui Alan Moore. Interesant și atmosferic, și-a pus amprenta asupra spațiului cultural prin masca de Guy Fawkes a lui V și prin susținerea anarhismului. Are influențele oculte, ambiguitatea, politica, personajele interesante care-i sunt tipice lui Moore, dar după câteva decenii povestea pare pe alocuri profetică, pe alocuri foarte naivă.

Naomi Novik - „Victory of Eagles”

Continui să citesc „Temeraire”, seria istorică și militară despre războiul Angliei contra lui Napoleon - care are și dragoni. În volumul ăsta, Napoleon a invadat Anglia.

M-am obișnuit cu faptul că nu e foarte multă acțiune în niciun volum, dar pe de altă parte apreciez mult faptul că Novik e atentă la ideile, ritmul și limitările epocii.

Christine Féret-Fleury - „Intrigi la Versailles”, vol. 1 și 2

O serie de „romane istorice” a căror acțiune se petrece la curtea regelui Ludovic al XIV-lea. De fapt un fel de telenovelă despre niște fete mai sărace care sunt pe la Versailles și care sunt prinse într-o intrigă(?) cu o grupare(?) care omoară femei(?). Dar în 2 volume nu s-a ajuns prea departe cu investigarea crimei pomenite la începutul primului volum, ci au avut loc o serie de scene de sex fără sex. Un fel de „Făceam pe detectiva când a venit instalatorul, n-am avut cu ce să-l plătesc, el a zis să-l plătesc în natură, eu am fost de acord, ne-am dezbrăcat și a doua zi aveam apă curentă.” Ok…?