Nu demult am mers cu trenul de la Brașov la Sighișoara. E o rută foarte lentă, dar va fi refăcută în curând; uitându-mă pe geam, vedeam din loc în loc câte un pod încă nedat în folosință, câte o lucrare în desfășurare.

Mi se întâmplă rar să rămân fără răbdare și am mereu la îndemână cel puțin o carte și telefonul, așa că faptul că cei 120 de kilometri au fost parcurși în 3 ore și jumătate nu m-a deranjat atât de mult. Apoi, am un truc pentru călătoriile lente, când trenul întârzie și răbdarea mea se sfârșește brusc și complet: intru pe telefon în aplicația de hărți, o pun să-mi calculeze un traseu de mers pe jos și îmi imaginez cum ar fi să o iau pe jos de-acolo. Sau cu un car cu boi. Ehe, voinicii mei, 35 km/h nu e o viteză de secol 21, dar ce încântat ar fi secolul 18 de ea!

În timp ce stăteam eu și mă uitam pe geam în timp ce nu citeam The Dragon Republic prea intens pentru că mă cam enerva (vă povestesc și de seria lui R.F. Kuang în curând), am început să remarc ceea ce limbajul uzual numește „bălării”, iar eu în momentul respectiv am numit „flori necunoscute”. Cum mergeam cu viteza melcului turbat, puteam să mă uit la ele cu atenție. Era plin-ochi de flori - galbene, albastre, mici, mari, câte una sau inflorescențe.

Aveam o discuție deschisă pe net cu o farmacistă și am început să-i povestesc ce vedeam pe fereastră și s-o întreb de flori, în timp ce persoana care se afla față-n față cu mine se uita confuză pe fereastră încercând să vadă și ea ce-mi capta atenția printre toate bălăriile. Dar pentru că n-a întrebat direct, n-a aflat că bălăriile însele.

Între timp, de cealaltă parte a culoarului, un elev ori din clasele finale de gimnaziu, ori de început de liceu stătea de vorbă cu două femei care-i erau ori rude, ori profesoare, ori ceva pe acolo. El încerca să le povestească de pantera neagră care trecuse Dunărea de la bulgari nu cu foarte mult timp în urmă, iar una dintre femei îl certa pentru imaginația bogată și căutarea senzaționalului.

„Tot timpul ești cu mintea în toate părțile, în loc să te uiți la ce-i în jur!” i-a spus o femeie. „Uită-te ce frumuseți sunt afară. Eu am văzut rațe - și chiar și o căprioară!”

Băiatul încerca să le convingă că totuși era mișto idee de panteră neagră și că și poveștile lui erau interesante, dar era ca o căprioară între lupi. Nu avea autoritatea și limbajul necesar ca să-și poată argumenta poziția în discuție, așa că pierdea în fața adultelor. Eu aș argumenta că poveștile de aventură cu întorsături de situație și un dram de adrenalină sunt o distracție la fel de validă ca oricare alta. În plus, dacă ești nerăbdător, timpul trece mai repede vorbind de pantere decât încercând să cultivi o pace pe care n-o simți. De-asta cărțile tipice de luat în călătorie sunt cele ușurele care merg repede, nu „Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman”.

În plus, e cam aiurea să zici „Am văzut o căprioară mai demult și tu nu”, când puteai foarte bine să zici din timp „Uite o căprioară!” Nu toată lumea împărtășește pasiunea uitatului cu orele pe geam, dar multă lume împărtășește pasiunea pentru animale sălbatice văzute pe fereastra trenului.

N-am zis nimic, pentru că nu era conversația mea - și în plus, aveam o discuție scrisă despre faptul că nu toate planetele de câmp cu inflorescențe albe sunt coada-șoricelului. Mai târziu aveam să primesc o scurtă lecție de botanică despre clasificarea florilor și un avertisment că unele flori sunt otrăvitoare, iar de atunci încoace mi-am luat o carte de identificare a florilor. Hei, oricum nu mi-aș face ceai din ce-am cules eu de pe câmp, că n-am încredere în mine! Îmi plăceau doar florile.

Acum vreo lună nu aș fi văzut nici eu nimic interesant la florile din jur. Am trecut pe lângă ele fără să le remarc de o mie de ori, acum remarc cu entuziasm că în cartier crește cicoare. Nu e nicio problemă aici. Mă interesau alte lucruri (recent, păsările: mai vezi câte un codroș sau o codobatură pe aici) sau eram pierdută în gânduri care nu erau nici ele plictisitoare.

E loc pentru multe preocupări și interese. Mai multe perspective pot fi valide în același timp: și interesul pentru flori, și uitatul după căprioare, și entuziasmul la ideea unei pantere în libertate. Să te gândești la faptul că acum 200 de ani ai fi mers pe jos mult mai greu decât mergi cu trenul și ar fi fost o aventură întreagă e o idee mișto când ești într-un tren foarte lent și începi să-ți pierzi răbdarea. Să te gândești la faptul că în alte țări trenul ar fi putut face distanța aia într-o oră, pe de altă parte, te face să-ți pui o întrebare extrem de corectă și de validă: de ce a ajuns sistemul nostru feroviar în așa hal încât să poți studia din mers bălăriile de lângă șine?