A scris Dorin un articol despre nemulțumirile din ultima vreme în care spune că o mare parte dintre nemulțumirile actuale sunt false. Real vorbind, o ducem mult mai bine decât în urmă cu 20 de ani, în ciuda inflației enorme de anul ăsta. Libertățile individuale există, chiar dacă par a fi sub atac. Nemulțumirea e o nebuloasă și, spune Dorin:

Și aici vreau să ajung. Că dacă totul te nemulțumește, poate că ai tu o problemă de adaptare. Și că poate ai prea multe lucruri pe care le pui în fața potențialelor tale realizări - că în loc să te concentrezi pe lucrurile pe care ai putea să le realizezi concret de fapt pui nemulțumirile ca o piedică constantă.

Poziția lui e un pic mai nuanțată decât rezumatul meu, deci dacă vreți să-l comentați pe el, citiți-l. Mi se pare interesantă însă ideea de „problemă de adaptare” pe care nu a detaliat-o prea mult. Pentru că - adaptare la ce?

Acum multă vreme, când eram la MISA, o parte din discursul yoghin spunea că lumea exterioară, nespirituală, e înrobită prin televizor și mărunțișuri, pierzând din vedere lucrurile cu adevărat importante, precum spiritualitatea. Nu eram neapărat de acord cu ei nici atunci și cu atât mai puțin sunt de acord acum - e foarte conspiraționist și zău dacă reușesc să mă pun în pielea unei elite mondiale oculte care are are ca scop infam promovarea entertainmentului de proastă calitate pentru scopuri de manipulare subtilă a fiecărui individ. Nu de alta, dar e mai ușor să construiești un pod peste Dunăre decât să convingi pe toată lumea dintr-o scară de bloc că trebuie schimbată din timp o țeavă, și bănuiesc că dificultatea doar crește când ai populații de milioane. Mi se pare mult mai simplu și eficient să fii un Mao decât un francmason repitilian manipulator: tralala, dictatură și ai tot ce vrei indiferent de părerea populației. Să curgă puterea și distracția!

Pe de altă parte, cred că yoghinii au remarcat un fenomen real, chiar dacă l-au înțeles greșit și conspirativ. E mult mai ușor să te complaci în mărunțișuri decât să găsești ceva care să te mulțumească cu adevărat. Nu pentru că mărunțișurile sunt puse special acolo ca să te încurce, ci pentru că mărunțișurile sunt ușoare și familiare.

Ce vreau să spun e că să te prăbușești pe canapea și să faci ce ai mai făcut de o sută de ori până acum e simplu și la îndemână, chiar dacă nu te face fericit. Să faci ceva nou presupune însă efort și risc: trebuie să găsești ceva de făcut, să înțelegi cum se face și să îți asumi faptul că s-ar putea să nu te mulțumească. Sau mai rău, poți să începi să faci ceva ce ai vrut dintotdeauna să faci și în care îți puneai mari speranțe că va fi extraordinar, dar să constați pe loc că e foarte greu sau că nu iese deloc ce sperai tu.

Nu sunt perfect sigură că țin minte corect, dar e posibil ca scriitoarea brașoveană Tony Mott să fi povestit la un moment dat despre mama ei, care din tinerețe avusese o idee de poveste despre „fata din pădurea albastră” pe care n-a scris-o niciodată. Dacă țin minte corect, mama a trăit mereu cu nostalgia și regretul de a nu o fi scris. Mi-a rămas în minte povestea lui Tony Mott, pentru că se pupă foarte bine cu un fenomen real din artă: visul la artă e mult mai frumos decât realitatea de a o crea. Visul e perfect; realitatea imperfectă. Visul promite împlinire; realitatea e muncă și uneori eșec. Iar visul e mereu la un pas distanță, dar nu se poate realiza din cauza unui obstacol care e înlăturabil, dar rareori înlăturat.

Cu alte cuvinte, ce frumos ar fi dacă în viață ar fi altfel sau dacă am face altceva, dar acel altfel sau altceva reușește să rămână constant la orizont în ciuda faptului că pare aproape. Cine să fie de vină? Nu noi! Nu oboseala, nu teama de eșec, nu teama de nou, nu faptul că nu știm cum să abordăm un domeniu, nu! Ci, ăăă… televizorul. Da! Masonii care fac mass media atât de atractivă ca să ne înrobească spiritele, ei sunt motivul pentru care nu ne scriem poveștile, nu suntem în contact cu Dumnezeu, nu știm istoria Transilvaniei. Sau dacă nu televizorul și masonii sunt de vină, atunci sunt ăia woke care au făcut ceva și de care nu avem loc. Sau dacă nu sunt ăia, atunci oricum e altcineva. Chiar și când un obstacol e înlăturat, rămâne în urma lui ideea de obstacol, care de-abia așteaptă următorul element concret să o umple. Dacă nu e televizorul, e calculatorul. Dacă nu sunt ăia woke, sunt universitarii.

Există nemulțumiri exterioare concrete și rezolvabile care într-adevăr sunt cauzare de faptul că alții nu-și fac treaba - de exemplu, nemulțumirea mea că nu există trotuare decente în Centrul Civic al Brașovului în drumul meu spre birou. Dar sentimentul generalizat de nemulțumire ține și de prea multă libertate și de inabilitatea noastră de a profita de ea.

Ce ne oprește să avem viețile pe care ni le dorim? Uneori alții, dar de cele mai multe ori noi înșine. Faptul că nu suntem siguri pe alegerile noastre și de fapt nu prea știm ce vrem. Teama de introspecție și de explorare, teama de eșec, teama de schimbări radicale, teama de gura lumii, teama de limitările noastre, teama de carențele noastre, teama de a fi respinși de cei din jur. Poate că ar fi mai simplu dacă cineva ne-ar sili să facem ceea ce ne dorim - sau dacă nu să ne silească, atunci să nu ne lase prea mult de ales.

Într-adevăr, nemulțumirea generalizată poate fi o problemă de lipsă de adaptare, cum zice Dorin. O lipsă de adaptare la libertate, pentru că libertatea nu vine doar cu permisiuni, ci și cu riscul ratărilor spectaculoase. Obstacolele sunt mai familiare, așa că e simplu să ni le punem în cale și să tânjim spre vise frumoase și spre ce am putea realiza dacă ar fi altfel.