Vreau să scriu mai mult pe blog în perioada asta în care social media se duce pe copcă și AI-ul umple internetul de mâzgă. Bineînțeles că asta înseamnă că vă anunț de intenție, după care probabil că nu mai scriu nimic cu lunile - e o tradiție lungă în branșă.

Am fost în vara asta în vizită la niște prieteni care au o casă Minimalistă și Ordonată. Mă refer la genul de casă unde toate lucrurile sunt puse aproape mereu la locul lor, suprafețele orizontale sunt goale, iar dacă deschizi un sertar vezi șosetele împăturite ordonat. Nu m-am dus acolo pentru meditații profunde cu privire la natura spațiului de locuit, dar am ajuns să stau dimineața la masa lor, să beau un pahar cu lapte* cât îi așteptam să se trezească, și să mă gândesc la viață, casă și ce înseamnă să preiei controlul asupra propriului spațiu.

(* De obicei beau cappuccino dimineața, dar doar jumătate din rețeta de cappuccino e importantă pentru mine și nu e jumătatea cu cafeina.)

Acuma, eu de obicei nu mă simt foarte confortabil în spații minimaliste. Dimpotrivă, aș zice că gusturile mele tind mai degrabă spre maximalism. Vreau texturi. Modele. Culori. Lucruri. Nu neapărat că aș fi eu mare designeriță (dimpotrivă), dar tind să mă îndrept spre locuri cu tone de tablouri pe pereți. Biblioteci pline. O mulțime de obiecte și obiecțele de explorat. Dacă sunt într-o casă în care pereții sunt goi, dulapurile din living sunt închise cu uși și mobilierul se rezumă la o canapea și un fotoliu, încep să mă simt stingheră, de parcă aș fi intrat din greșeală în cadru când un fotograf încerca să facă poze de catalog pentru un magazin de mobilă.

Dar Andreei îi place să explice, mie-mi place să ascult, așa că după ce am urmat-o prin casă în timp ce-mi povestea de organizare și sisteme, mi s-a transformat mental conceptul de „ordine”.

Când eram mică, „ordinea” era un lucru care nu putea fi atins, dar ca ideal era o chestie în care majoritatea obiectelor nu erau vizibile, iar dacă erau vizibile, erau aliniate. Drept urmare, casa avea doar două moduri: modul haos, în care lucrurile sunt „dezordonate”, și modul „curat”, în care nu găsești nimic. Eu preferam haosul, pentru că știam unde mi-s lucrurile. Bineînețeles că asta ducea la „IAR NU E ORDINE LA TINE ÎN CAMERĂ ASDFGSDFJSDGJSAGF!!!!!!!!!!!!”

Evident, am dezvoltat o aversiune extraordinară față de ideea de „ordine”. Ordinea este acea chestie impusă din exterior care ne încurcă atunci când vrem să trăim.

Dar pe Andreea n-o încurcă ordinea, pentru că e ordinea ei. Casa e organizată în jurul unor concepte cât se poate de utilitare. Toată mobila e înălțată de la sol suficient cât să se plimbe un aspirator-robot pe toată podeaua. Suprafețele orizontale sunt goale ca să poată fi șterse ușor, iar obiectele sunt în cutii din sertare sau atârnate prin diverse locuri - masa de călcat atârnată în cui în spatele ușii. Coșul de fructe înfipt în pereți. Prelungitoarele într-un coș de sub masă. Cât eram eu în vizită, tacâmurile s-au mutat din sertarul de lângă chiuvetă într-un sertar de lângă mașina de spălat, ca să fie mai ușor de pus la locul lor după spălare. Pe hol, într-o zonă care bănuiesc că a fost gândită de arhitecți ca spațiu pentru un dulap masiv, o bară lungă pe care se pot pune o mulțime de umerașe - numai bune pentru cămăși, pantaloni, geci și toate celelalte haine de „afară”.

Bine, după prima impresie am văzut că prin casă sunt tot felul de mici lucruri simpatice, cum ar fi cele două lame de pluș care stau în spatele unor uși ca să nu le lase să se trântească. Lamele se uită la niște tablouri minuscule atârnate în cuie de la nivelul ochilor lor. Sunt adorabile. Și mai sunt și alte mici detalii simpatice, dacă te uiți cu atenție.

Stând pe lângă Andreea, mi-am dat seama de câteva lucruri:

1. Există totuși lucruri pe care le țin în ordine, cum ar fi cărțile din bibliotecă.
2. Nu există o „ordine” universală care trebuie atinsă.
3. Scopul ordinii nu e să arate în vreun fel, este să aibă sens pentru persoană.

În ce privește preferințele, eu și Andreea suntem… poate nu chiar diametral opuse, dar nici foarte departe. Dar în ce privește abordarea rațională, ne potrivim perfect. Casa ei nu e despre estetică, e despre funcționalitate. Are un flow, o coerență. O logică. Și unde e o logică, poate fi adaptată să-mi folosească și mie.

…Când eram adolescentă, aveam haine împrăștiate pe scaune și pe peste tot, care erau mereu „IAR E DEZASTRU LA TINE TOATE SUNT PESTE TOT AAJHFGSDKJFSAGKFGSALGAAAAAAA!!!!!!!!” Dar acum că sunt adult, chestia asta nu mai e o problemă, pentru că m-am mutat în casă cu cineva care își pune toate hainele de exterior în cui, așa că brusc hainele mele nu mai sunt în toată casa, ci la locul lor. Adică, sigur, și acasă puneam gecile în cui, dar aici pun și hanoracul, și cămașa pe care o s-o mai port o dată și pantalonii de exterior. Brusc, zero probleme!

Stând cu Andreea, mi-am dat seama că exista o logică în alegerile mele de adolescentă. Nu puteam să pun hainele purtate înapoi în dulap, pentru că dacă am fost cu blugii pe stradă îi percep ca „prăfuiți” și „nu curați”. Pe de altă parte, nu sunt murdari în sensul în care să fie puși în mașina de spălat. Sunt în curs de purtare. Dar pentru că nu exista un loc al hainelor „în curs de purtare”, ajungeau pe scaune, cu excepția momentelor în care „se făcea curat” și atunci ajungeau în dulap (deși erau prăfuiți) și mă simțeam nasol. Pentru că dulapul e pentru haine curate, nu?

Așa că, dimineața, uitându-mă în jur la suprafețe goale și bându-mi paharul cu lapte, am stat să mă gândesc că nu am o filozofie foarte clară a propriului spațiu de locuit. Ce-mi doresc de la propria casă? Cum ar trebui să fie lucrurile ca să fie ușor accesibile? Ce vreau să fie la vedere? Și îmi dau seama că va fi probabil greu să răspund la întrebările astea. Sunt la mintea cocoșului. E casa mea, în care locuiesc eu - față de cine mă simt cu musca pe căciulă că nu vreau să fac lucrurile „cum ar trebui”? Și de ce ezit în a-mi dezvolta propriile standarde și sisteme? Casa proprie e un loc de joacă pentru ideile personale, de ce n-o simt așa decât rar?