Mai demult am citit pe cineva povestind despre viața de misionar american. Da, dintre cei cu religia. Nu mai știu dacă era un mormon sau un Martor al lui Iehova, dar țin minte restul discuției.

Să vorbești cu oamenii pe stradă, spunea, e un lucru pe care un misionar îl face și pentru a recruta alte persoane pentru religia sa, dar și pentru că gruparea din care face parte a descoperit că misionarismul e foarte bun pentru a îndoctrina și mai adânc credincioșii pe care-i ai deja.

Misionarul pleacă la drum înarmat nu doar cu credință, ci și cu o pregătire temeinică în materie de doctrină, dar și de răspunsuri la întrebări, critici și reacții care apar des. Își repetă și sie însuși toate răpunsurile și raționamentele, iar dacă cineva reacționează negativ, atunci doar i se confirmă că lumea exterioară „nu înțelege” și că tot ce i s-a zis rău despre ea e adevărat.

Persoana de rând cu care se întâlnește misionarul e rareori echipată să aibă o discuție cu misionarul, pentru că deseori aude ideile misionarului pentru prima oară și nu are răspunsuri pregătite. Când are o obiecție, misionarul are un răspuns rapid pregătit, pe care-l spune cu convingere.

Misionarul își explică lumea în mod complex; deseori într-un mod greșit, dar complex, în care multe părți se susțin unele pe altele. Chiar dacă una dintre ele e demontată, are o grămadă de altele la îndemână pe care să le scoată la înaintare - și cum scopul lui nu e să descopere adevărul, ci să-l reveleze altora, chiar dacă o parte e demontată, ea nu va fi demontată pentru el.

O singură dată am văzut un misionar bătut cu propriile arme - nu de către cineva care era foarte pregătit pe teme religioase, nici de cineva care i-a prezentat un sistem de credințe superior, ci de cineva căruia îi plăcea să vorbească și să inventeze și care nu a avut nicio problemă să-i reducă tezele la absurd și să-i demonstreze misionarului că Dumnezeu este Știința, iar abordatul este Profetul Ei. Misionarul nu a fost convins (nu putea fi), dar spectacolul a fost excelent, iar la final misionarul a făcut spume și s-a retras.

Mă gândesc că grupurile religioase nu sunt singurele care profită de pe urma unor astfel de arme duble. Le dai unor oameni niște răspunsuri de-a gata, câteva articole „cutremurătoare” sau „devastatoare” sau „uimitoare” sau alt fel de „-oare” și îi trimiți să vorbească cu oamenii de rând despre lucrurile astea. În cel mai norocos caz, reușesc să-i convingă; în celelalte cazuri, reușesc să se convingă că sunt de partea politică care trebuie, pentru că ceilalți sunt ori lipsiți de empatie, ori ignoranți, ori corupți de tabăra malefică.

Și cam asta e. Nu mai avem nevoie de secte care să convingă oamenii să se poarte dubios, le dai câteva instrumente și se conving ei înșiși.

Ah, și de unde plecasem: faptul că Charles Kirk „dezbătea” cu oameni din afara taberei lui politice nu înseamnă că era băiat bun care voia sincer să intre în dialog cu stânga politică.