Mă aștept să fiu foarte înjurată pentru articolul ăsta, nu pentru că voi spune niște lucruri nasoale, ci pentru că mulți oameni nu știu să citească.

Mă aștept ca cei care citesc pe diagonală să priceapă exact inversul lucrurilor pe care le zic.

Dar o să zic oricum. Încercați să nu fiți printre ăia care citesc „alb” și înțeleg „negru”.

–

Zilele trecute se vorbea pe un grup despre cine și ce romane SF clasice vrea să citească și o persoană a zis că nu se bagă la cărțile lui Samuel Delaney, pentru că Delaney a declarat că susține NAMBLA - NAMBLA (North American Man/Boy Love Association) fiind o organizație din SUA care susține eliminarea legilor privitoare la vârsta consimțământului sexual, pentru ca bărbații adulți să poată avea relații cu copii băieți. E, pe scurt, o organizație pro-pedofilie.

Acuma, NAMBLA e genul de organizație care e atât de dubioasă încât atunci când a încercat să facă front comun cu organizații LGBTQ, cam toată lumea s-a ferit și s-a dezis de ea. Foarte, foarte, foarte puțini oameni susțin NAMBLA.

Normal că m-am întrebat ce e în capul cuiva care o susține.

Am găsit un articol scris de Doris V. Sutherland care analizează situația. Conform articolului, Delaney spune că a avut prima experiență sexuală la șase ani, în 1948, cu administratorul blocului, că el era „agresorul”, că nu a pățit nimic și că ar fi fost o cruzime ca bărbatul respectiv să fie trimis la pușcărie pentru asta.

Am avut un moment de revelație neplăcută, pentru că pot să înțeleg ce s-a întâmplat acolo și are de-a face cu modul în care definim și privim victimele.

–

Primul lucru pe care îl voi afirma e că persoanele adulte implicate în acte sexuale cu copiii trebuie să meargă la închisoare. Aceasta este și a fost mereu părerea mea fermă.

Și acum hai să trecem la părțile mai dificile.

–

Există tendința de a urla din toți rărunchii că nicio pedeapsă nu poate fi vreodată suficient de mare pentru cineva care a avut un contact sexual cu un copil. Acest lucru e problematic dacă nu din altă cauză, atunci dintr-un motiv foarte pragmatic: dacă pedeapsa este extrem de grea, abuzatorul are mai puține șanse să pățească ceva.

În primul rând, actele de genul acesta nu sunt de obicei comise de pedofili necunoscuți care momesc în parc copiii cu bomboane, ci de oameni pe care copiii îi cunosc și în care au încredere - cel mai des, de membri ai familiei, profesori, indivizi care au grijă de ei. Oameni de care e posibil ca acel copil să fie atașat și față de care să aibă ori sentimente bune, ori ambigue. Iar atunci, dacă aude că se cere moartea abuzatorilor, copilul probabil că va păstra secretul, pentru că nu vrea să fie responsabil pentru răul enorm petrecut unei persoane apropiate, chiar dacă persoana respectivă îi greșește.

Adică - chiar vrea să-l trimită la pușcărie pentru pe viață pe vărul ăla mișto care a venit în vizită de sărbători și a stat cu el în cameră, și vărul i-a zis tot felul de chestii tari de la facultate, și l-a făcut să râdă, și pe urmă s-au hârjonit un pic, și ok, i-a băgat mâna în pantaloni și a fost ciudat și nu mai vrea să stea cu el și i-ar spune cuiva că vărul s-a purtat aiurea, dar… chiar să-l trimită la pușcărie pe viață pentru așa ceva?

…înțelegeți problema?

Uneori, înfierarea înfierbântată a unor lucruri groaznice are mai mult de-a face cu cât de tare condamnăm noi lucrurile respective decât are cu eficiența măsurilor pe care le sugerăm.

Adică, în loc să găsim acele căi prin care să oprim răul, facem uneori paradă cu cât de tare urâm răul, iar parada aia nu ne lasă să fim eficienți în combaterea acelui rău. Toată tevatura devine despre noi, nu despre ajutarea unor victime.

Și dacă tot veni vorba de victime…

–

Aveam o discuție mai demult cu altcineva care îmi spunea că a existat un caz în care un profesor din Sf. Gheorghe a fost trimis în judecată pentru că s-a culcat cu două eleve - „El a intrat la pușcărie și ele n-au pățit nimic!” Da, și e normal. „Dar ele voiau să se culce cu el!” Da, și nu contează.

Unul dintre lucrurile pe care le repet în cazuri de-astea e că nu e interzis ca un copil să facă sex cu un adult; e interzis ca un adult să facă sex cu un copil.

Legea interzice actele sexuale cu un minor sub vârsta de 16 ani nu pentru că acestea ofensează morala publică, ci pentru că noi ca societate am căzut de acord că copiii și adolescenții sub o anumită vârstă nu pot să-și dea consimțământul. Ori nu înțeleg foarte bine cu ce sunt de acord; ori pot fi presați prea ușor să facă lucruri pe care nu le vor; ori amândouă.

Din punct de vedere legal, adolescentul poate face sex cu oricine. Dacă interdicția legală ar fi bidirecțională, atunci ar fi posibil să ajungem în situația absurdă în care procurorii să aresteze un copil de 5 ani pentru că s-a năpustit asupra unui adult și a încercat să imite o scenă de sex văzută într-un film. Evident că ar fi absurd! Copilul nu înțelege ce face!

Copiii și adolescenții sunt, deci, protejați de lege. Se consideră că adulții sunt responsabili pentru propriile acțiuni și pot să-și înțeleagă acțiunile și consecințele lor. Un adult știe că este imoral și interzis să aibă o relație cu un copil. Un profesor știe că este imoral și interzis să aibă o relație cu o elevă. Indiferent care ar fi situația, adultul/profesorul greșește mereu dacă dă curs unei atracții de acest gen. Întotdeauna, dacă e pus într-o astfel de situație, singura cale corectă și morală e să refuze.

Dar asta nu înseamnă că în fiecare caz copilul/adolescentul va arăta ca victima-stereotip. Uneori va arăta ca o fată care se dă la profesor cu insistență. Alteori va arăta ca un băiat care ar vrea să se dea mare că s-a culcat cu o femeie adevărată. Și, în fiecare caz, datoria adultului e să refuze, pentru că puterea e la adult.

–

Vorbind de victime care nu arată a victime, să revenim la Samuel Delaney.

Sexualitatea e o chestiune complexă. Ok, cam știm cum arată la modul general, dar semnificațiile ei diferă de la persoană la persoană. Cât de intimă e pentru tine? Simți că îți ia ceva cedat cu greu, că iei ceva cedat cu greu - sau niciodată nu ți-ai pus problema asta? Te face să te simți vulnerabil sau puternic? E ceva ce faci mai ales din obligație sau mai ales din dorință? E un joc sau e o treabă foarte serioasă? Ești împăcat cu dorințele tale sau te macină? Și tot așa.

În funcție de raportarea la sexualitate, diferite persoane pot avea cu totul alte reacții la situații asemănătoare.

Delaney privește situația prin care a trecut într-o cheie aproape victorioasă: el a inițiat, el a vrut, el a obținut. Nu s-a simțit rănit, ulterior nu a avut nicio experiență sau revelație care să-l facă să simtă diferit față de cum a simțit în momentul respectiv.

Cu mintea adulților care suntem, știm foarte bine că treaba putea foarte, foarte ușor să iasă foarte, foarte urât. Ne mirăm că Delaney nu se simte în niciun fel aiurea față de faptul că i-a fost invadată intimitatea la o vârstă atât de fragedă, când probabil că nu înțelegea foarte bine toate implicațiile situației prin care a trecut. Știm că adultul ăla ar trebui să fie la pușcărie. Dar Delaney refuză să joace rolul acelei victime pe care ne-o imaginăm.

Ce se întâmplă e că, deși există o diferență enormă între un copil care nu a împlinit nici zece ani și un adult, există o continuitate de la acel copil la acel adult - și atât copilul, cât și adultul sunt oameni. Uneori, felul în care acea persoană percepe sexualitatea, combinat cu situația concretă, face să apară situații ca a lui Delaney: ei nu se simt abuzați și nu vor să joace rolul de răniți.

Și atunci ce facem? Batem victima până se simte victimă?

–

Cred că e important să ascultăm fiecare victimă în parte. Cum se simte? Dacă ține la adult și vrea să-l apere, înțelege de ce trebuie pedepsit adultul? Cum a perceput ce i s-a întâmplat? Cum vrea să abordeze problema?

Părerea mea foarte nepopulară e că și copiii sunt persoane și, chiar dacă au experiență de viață limitată, au dreptul să simtă ceea ce simt, fără să se tragă de ei și să fie forțați din exterior să reacționeze într-un fel sau altul.

Pentru mulți copii care trec printr-o experiență de genul ăsta, episoadul va fi perceput în cel mai bun caz ca neplăcut și în cel mai rău caz ca groaznic. Dar pentru cei ca Delaney, care au inițiat și au primit ce au vrut?… Poate că abordarea de „Ceea ce ți s-a întâmplat e groaznic, omul e un monstru, n-ar fi trebuit să se petreacă” e greșită, pentru că nu există cale mai rapidă să faci pe cineva să-ți întoarcă spatele decât să încerci să-i impui ce să simtă.

Nu e oare tot un pic abuziv să tragi de o victimă să spună cum vrei tu și să facă ce vrei tu, după ce deja a trecut printr-un episod în care s-a comportat cum a vrut altcineva?

Cumva, nu mă miră că Delaney a simțit simpatie pentru un grup ca NAMBLA. Probabil că oamenii ca aceia au fost printre puținii care nu au vorbit peste el când le-a povestit episodul - desigur, aveau o agendă proprie în spate, dar dacă nimeni altcineva nu înțelege…

–

Copiii, ca grup, sunt folosiți des ca masă de manevră în conversații. Diverse grupuri de părinți urlă că vor mai mult control asupra societății în numele copiilor. Inocența lor ipotetică trebuie protejată pentru a răspunde puritanismului moral al părinților, în timp ce interesele lor concrete sunt trecute cu vederea. Asta în timp ce, statistic, cele mai multe abuzuri contra copiilor (inclusiv sexuale) sunt comise de familie, deci puțină supraveghere externă poate fi o idee bună.

Dar copiii ajung să fie tratați ca obiecte sau ca extensii ale părinților și ca indivizi. Unii părinți se oripilează când copilul are impulsuri sexuale și se prefac că nu văd/interzic orice manifestare a acestora, în loc să se adapteze din mers situației. Latura respectivă a adolescenților e deseori văzută cu ochi foarte răi, împărțindu-i în „copii buni, care n-ar face niciodată așa ceva” și „destrăbălați de care nu se va alege nimic”.

În cazurile astea, e ușor de uitat că și copiii sunt oameni și că le cade rău când ceea ce vor e ignorat cu desăvârșire și ceea ce nu le convine altora e pedepsit. E ușor să uiți că fazele astea pot să facă copilul să se simtă neînțeles, izolat, poate chiar ca o persoană rea și de nimic.

–

Demult de tot, o fată de 17 ani pe care o chema Mădălina Dumitru a fost luată pe sus de către poliție și pusă să semneze o declarație că întreținea relații sexuale cu Bivolaru de ceva vreme. Fata a semnat constrânsă de polițiști, deși în timp a reieșit că procurorii aveau dovezi concrete că Bivolaru se culca cu ea când ea avea 15 ani (de asta l-au și închis, până la urmă). După ce a plecat de la poliție, Mădălina Dumitru a negat totul și de 20 de ani încoace susține MISA și îl susține pe Gregorian Bivolaru.

Era o victimă și au încercat s-o forțeze să joace rolul de victimă în fața întregii țări. Ce i s-a întâmplat din partea autorităților a fost un abuz, iar Mădălina Dumitru a preferat să rămână cu cei pe care restul îi vedeau ca fiind abuzatorii ei.

A săvârșit Gregorian Bivolaru un abuz contra ei și a meritat să fie închis pentru asta? Eu zic că da. Ca adult responsabil și perfect conștient de puterea pe care o are asupra altora prin forța poziției sale de maestru spiritual al unei grupări spirituale, știa extrem de bine cât de influent era și că ea era chiar mai influențabilă decât restul. Știa foarte bine regulile și legile și nu i-a păsat de ele, la fel cum nu i-a păsat de posibilele efecte ale acțiunilor lui asupra ei.

Dar nu rezolvi un abuz cu un alt abuz.

–

Mai demult, un fost amic m-a întrebat dacă cred că minorii ar trebui să poată alege cu cine să facă sex. Răspunsul meu a fost și rămâne „da”.

În primul rând, după cum ziceam mai sus, legal vorbind nu vrei să le interzici să facă sex, pentru că ar însemna să-i arunci pe ei în închisoare când au relații. Ceea ce ar fi un dezastru.

În al doilea rând, deși cel care a întrebat nu se gândea deloc la asta, libertatea de a alege e și libertatea de a alege să nu. Când părinții au prea multă putere asupra copiilor, se poate lăsa cu abuzuri extrem de dubioase.

În SUA, unde sunt state fără restricție de vârstă în privința căsătoriei, există și situații în care copilul care n-a ajuns la vârsta consimțământului legal este forțat de părinți să se căsătorească cu persoana respectivă care l-a abuzat. Nu de alta, dar sexul în afara căsătoriei e rău/adultul respectiv e pasibil de pușcărie, iar căsătoria rezolvă ambele probleme. Astfel, problema sexualității „rele” a copilului e rezolvată, uneori aruncându-l într-o casă și într-o relație din care nu poate scăpa decât cu multe dificultăți și mult mai târziu.

În al treilea rând, există o diferență între „minor” și „copil”, deci întrebarea asta include și adolescenții de 16-17 ani care sunt deseori hăituiți de părinți cu formulări de genul „niciodată să nu”, „sub nicio formă”. Și cred că întrebarea nu e dacă „ar trebui să poată alege”, ci ce facem cu faptul că ei totuși aleg.

În liceu, mama unei prietene mi-a zis deschis că nu-i impune fiicei ei limitări legate de relații și băieți, pentru că nu-și face iluzii că un părinte poate controla comportamentul copilului. Ce-a făcut însă a fost să încerce s-o educe în așa fel încât să evite și problemele fizice, și problemele emoționale. Pe cine alegi, ce înseamnă, cum te protejezi.

Cred că avea dreptate. Absolut nimeni dintre oamenii pe care-i cunosc nu a rămas blocat în interdicții părintești în privința asta - cel mult s-or fi poticnit puțin unii. Dar auzi de copii din aceiași părinți care aleg lucruri diferite și îți dai seama că lucrurile astea țin foarte mult de personalitate, parțial de conjunctură și doar foarte, foarte tangențial de impuneri părintești.

Singurul lucru pe care-l aduce atitudinea „eu nu-i voi permite copilului” e posibilitatea ca părintele să se spele pe mâini de responsabilitate și să poată ori să se dea mare în fața altor părinți că copilul lui e „cuminte”, ori să poată spune ulterior „ți-am zis eu”. În rest, copilul învață că nu poate pune bază pe părinte să-l ajute cu decizii importante de viață.

–

Revenind la victime și abuzuri.

E ușor să bagi oamenii în categorii și mai greu să-i înțelegi. E ușor să pornești de la idei preconcepute și să decizi pentru alții cum ar trebui să simtă și cum ar fi trebuit să se comporte, dar e mai greu să-i asculți. Dar cred că e foarte important de făcut, dacă vrei să ajuți oameni, nu doar să te simți bine că ai toate răspunsurile.

Cu cineva ca Delaney, cred că răspunsul corect e să închizi adultul în pușcărie și să lași copilul să simtă ce simte, chiar dacă nu se simte deloc ca o victimă, și să fii deschis și la posibilitatea ca mai târziu să se simtă ca o victimă… și la posibilitatea ca niciodată să nu se simtă ca o victimă. Cred, cu alte cuvinte, că trebuie să îi acorzi respect și să-i permiți să fie demn.