Cuvânt înainte: Ayn Rand

Acum un număr de ani am citit „Atlas Shrugged” de Ayn Rand și am refuzat cu desăvârșire să interacționez cu filozofia autoarei, care ar fi cam asta: există oameni de geniu care fac lucruri mărețe; și există oameni de rând care sunt buni doar să execute ordinele. Comunismul greșește pentru că vrea să le dea resurse celor care nu știu ce să facă cu ele doar pentru că le cer, privându-i pe cei competenți de lucrurile necesare ca să facă lumea mai bună.

„Atlas Shrugged” e o poveste alegorică despre oameni de geniu și comunism, în care SUA se duce de râpă tot alocând resurse către proști, în timp ce oamenii de geniu sunt din ce în ce mai dezavantajați. Până la urmă, geniile se retrag într-o vale în care totul e pe bani, dar resursele naturale există din abundență, și își creează societatea perfectă.

În jurul cărților lui Ayn Rand s-a creat un adevărat cult al oamenilor care se cred genii.

Sunt mai multe motive pentru care am refuzat să interacționez cu filozofia lui Rand la momentul respectiv. Primul e că ficțiunea nu poate fi o demonstrație a unei idei filozofice; ficțiunea poate veni cu orice idee, iar rezultatele din ficțiune nu vor corespunde neapărat cu cele din realitate. Dacă inventăm o lume în care animalele hrănite după 2 noaptea se transformă în monștri, nu înseamnă că în realitate animalele hrănite după 2 noaptea se transformă în monștri. Dacă inventăm o lume în care oamenii se împart în „genii” și „profitori”, nu înseamnă că în realitate oamenii se împart în genii și profitori. Al doilea motiv e că „Atlas Shrugged” e un roman de o mie de pagini din care cel mai realist lucru și cel mai mișto element sunt trenurile.

Mi-e la fel de greu să iau în serios teoria lui Rand în „Atlas Shrugged” pe cât mi-ar fi să-l iau în serios pe Marx dacă „Manifestul comunist” ar fi o serie de benzi desenate întinse pe o mie de pagini despre Pro-Liniștariați care spun lucruri gen „Atenție, Burghiu-zie! Zilele tale de dat găuri și făcut zgomot degeaba se vor încheia când te vei toci în zidul istoriei!”

Pentru mine, „Revolta lui Atlas” rămâne cartea aia cu trenuri, fetișuri pentru competență și homoerotism probabil accidental. Sigur, putem discuta despre idei, dar… n-am chef. Se ia prea tare în serios încercând să stârnească un curent.

R.F. Kuang

Cumva, simt invers față de cărțile lui R.F. Kuang. Am citit recent atât „Babel, sau necesitatea violenței”, cât și trilogia „Războiul macului”. Scuze de spoilere, dar vor urma.

R.F. Kuang nu încearcă să emită o filozofie, dar receptează una ca o antenă parabolică enormă. E o scriitoare americană de fantasy young adult a cărei familie a imigrat în SUA când ea avea 4 ani. A crescut printre oamenii bogați din Texas, a fost campioană la dezbateri, a făcut o școală privată care costă zeci de mii de dolari anual, a făcut o facultate importantă și a început să scrie.

Atât „Babel”, cât și trilogia „Războiul macului” creează lumi care sunt la fel de carton-atice ca „Atlas Shrugged”, cu personaje la fel de mânate din spate să facă lucruri. Sunt ideologice. Sunt politice. Mesajul e transmis clar, negru pe alb - dar spre deosebire de Rand, Kuang nu are personaje care țin discursuri de zeci de pagini despre cum arată lumea.

Războiul macului

Prima ei carte este „Războiul macului”, a cărui acțiune se petrece într-o lume alternativă în care China, Japonia, Mongolia și Europa poartă alte nume, dar sunt recogniscibile. Eroina e Fang Runin („Rin”) din sudul Chinei, o orfană de război cu pielea închisă la culoare, care trăiește în casa unei traficante de opiu - apropo, drogurile sunt rele, copii.

Rin e un fel de geniu cu o memorie excelentă și reușește să intre cu bursă la academia militară care acceptă și câțiva adolescenți fără legături importante în fiecare an. La academia militară învață multe, își face prieteni și are un parcurs obișnuit pentru romanele adolescentine - până când China e atacată de Japonia, studiile se întrerup, iar ea și colegii ei de an ajung pe câmpul de luptă. Apoi urmează trădări și măceluri pe toate drumurile, care se continuă și în celelalte două volume ale seriei. Ah, și câteva personaje de aici au puteri magice datorită zeilor pe care-i accesează prin droguri.

Babel

După trilogie, Kuang a scris „Babel”, un roman de istorie alternativă a cărui acțiune se petrece la Oxford în anii 1830. Ghanda a scris mai multe despre el aici.

Ideea e că magia există, dar funcționează foarte tehnic și se realizează prin traduceri. Pe bare de argint se inscripționează pe o parte un cuvânt într-o limbă, pe cealaltă parte un cuvânt în altă limbă, iar nuanțele pierdute între cele două generează efectele magice.

Cu cât limbile sunt știute mai bine de mai multă lume, cu atât magia e mai puțin puternică, așa că mai mulți tineri din diferite țări aflate sub influență britanică sunt aduși la Oxford să studieze filologia și să creeze plăcuțe noi și foarte puternice. Din păcate, pentru că tinerii sunt minoritari, sunt tratați cam cu picioarele de britanici.

Trilogia e competent scrisă, iar „Babel” te prinde prin atmosfera de facultate și studiu.

De ce prind „Războiul macului” și „Babel” la public

Ambele au fire narative interesante, care te țin în priză, cu întorsături de situație. Sunt adresate unui public tânăr, iar dacă aș fi avut între 15 și 20 de ani probabil că aș fi fost mult mai încântată de ele, deoarece Kuang amestecă istoria cu acțiunea, ideile interesante cu lupta împotriva răului.

La prima vedere, sunt niște cărți care te învață lucruri, care spun chestii mișto și te fac să gândești.

Rasism, colonialism și filozofeală de net

Cred că am mai zis-o și în alte dăți, dar nu există idee bună pe care americanii să n-o ducă în extrema greșită. Iar R.F. Kuang este foarte, foarte americană din punctul ăsta de vedere și parte foarte versată în filozofeală politică de internet.

Când zic „filozofeală politică de internet”, mă refer la acea versiune simplificată de idei filozofice care merge bine în clipuri video pentru populația largă. Genul de clipuri care sunt excelente ca să descoperi că nu există o „forță de inerție” sau că temperatura nu e un proces, dar care în general nu intră în profunzimi de genul „cum calculăm căldura degajată de un kilogram de apă în procesul de răcire de la 60 la 50 de grade” - și, evident, nu intră în echivalentul de profunzime al științelor umaniste.

Științele umaniste sunt înșelătoare pe net. Ideile de bază pot să fie simplificate puternic fără să-ți dai seama că ai pierdut pe drum complexități și nuanțe. Rasismul e rău, colonialismul e rău - ce e mai mult de zis? (Mai sunt multe de zis.)

Cărțile lui R.F. Kuang sunt ideologice, dar ideologia lor e la un nivel foarte superficial. Rasismul e rău și merge mereu de la alb la negru. Colonizarea poate fi culturală. Colonizatorul e rău, deci colonizatul e… bun?

Simplitatea asta e foarte clară în trilogia „Războiul macului”, pe care a început s-o scrie la 19 ani și al cărei ultim volum a fost publicat când avea 24. E vizibilă și în „Babel, sau necesitatea violenței”, o carte publicată când avea 26 de ani, deși stilul de acolo e mai matur.

Dacă privești poveștile în cheia oprimării minorităților, personajele pot fi înșirate pe axa „pozitiv-negativ” în funcție de cât de oprimate sunt. Cu cât sunt apăsate de mai multe forțe de oprimare, cu atât sunt mai pozitive.

Furie și luptă

Există povești despre furie, răzbunare și luptă foarte faine. Spirit justițiar! Victorii clare! Indivizii meschini, malefici, enervanți zdrobiți sub călcâiul cuiva care părea mărunt și neajutorat, dar când se ridică popește pe toată lumea.

Seria lui Stieg Larsson, „The Girl With the Dragon Tattoo” (tradusă la noi ca „Bărbați care urăsc femeile”) e foarte satisfăcătoare în privința asta. „Văduva de fier” de Xiran Jay Zhao la fel, autoarea zicând chiar că nu e o carte feministă, ci una despre furie feminină. Primul film cu John Wick, a cărui premisă e practic „i-au omorât câinile. Acum îi va omorî pe ei.”

Să reținem ideea de furie.

Apoi, ideologia simplă și inamicii malefici până-n măduva oaselor se combină bine în povești în care vrei ca protagoniștii tăi să lupte „împotriva răului”, care e o idee clasică. Zmeii din basme sunt răi. Sauron din „Stăpânul inelelor” e rău. Voldemort din „Harry Potter” e rău. Antagoniștii supereroilor sunt răi. „Răul” e foarte convenabil când spui o poveste: nu ești obligat să justifici lupta protagoniștilor în mai mult de două-trei cuvinte, așa că poți să te axezi pe altceva.

Ceea ce m-a izbit la Kuang e că „răul” e reprezentat de populații întregi cu corespondent real. Englezii victorieni din „Babel”. Imitațiile de japonezi și occidentali din „Războiul macului”. Pentru Kuang, răul suprem nu e un individ; nu e o clică; e o populație. Protagoniștii sunt supărați pe „asupritori” și singura soluție e violența, după cum spune și subtitlul romanului „Babel, sau necesiatea violenței”. Din cauza răului suferit de o populație, atacurile violente împotriva populației din care fac parte asupritorii sunt justificate sau chiar necesare.

E o fantezie extremistă - și nu, nu una „de stânga”, ci una care prinde rădăcini în orice ideologie extremistă. Fie că e vorba de o epurare a unor minorități care „strică treaba” sau de o revoltă sângeroasă împotriva unor asupritori „care ne oropsesc”, e o fantezie de a distruge fără scrupule și eventual de a muri glorios în luptă în numele unui „viitor strălucitor”.

Revoluția glorioasă, sau: Înălțarea la cer seculară

SUA se cam duce pe copcă de ceva timp, iar ascensiunea MAGA doar grăbește lucrurile. Ideea de „necesitate a violenței” e extrem de vizibilă în 2025 în dreapta mainstream, care se grăbește să scape de imigranți, indiferent cine ar fi; și în faptul că au avut un atac armat împotriva ramurei legislative a SUA în ianuarie 2021 și cei implicați au fost grațiați; și în o mie de alte lucruri care se tot întâmplă.

Dar există și un curent de „necesitate a violenței” din partea unora care, cel puțin declarativ, sunt de stânga. Din când în când mai prindeam o discuție în care cineva striga că e nevoie de o revoluție care să radă sistemul din SUA din rădăcini, să-l facă una cu pământul și să se pună bazele unui nou sistem. Un sistem care să fie „bun”, să răsplătească „oamenii buni” și să-i pedepsească pe „oamenii răi”.

Când aveau loc discuții de genul ăsta, câte cineva din garda mai veche de stânga răspundea: nu.

În primul rând, pragmatic vorbind, „Revoluția glorioasă” e de fapt un mod de a nu face nimic. Pentru schimbări mărunte trebuie să lucrezi, dar pentru a visa la o lume utopică nu trebuie să faci aproape nimic. Trebuie doar să aștepți și să te plângi că nimeni nu face nimic.

În al doilea rând, dacă ar avea loc o „Revoluție glorioasă”, ea ar lăsa în urmă nu o utopie, ci un haos. Distrugerea sistemului prin violență ar duce nu doar la îndepărtarea celor de la putere, ci și la punerea în pericol a foarte multor oameni vulnerabili.

Orice tranziție violentă de putere are șansele să devină o epurare a inamicilor personali ai celor care fac revoluția (vezi: naziști, comuniști, Revoluția franceză etc.), în timp ce alții cad victimă accidental. Dacă ești sărac și bolnav, ultimul lucru pe care-l vrei e să existe lipsuri de medicamente la spital pentru că directorul spitalului sau directorul firmei furnizoare sunt aruncați în pușcărie și subalternii fug care-ncotro.

Am auzit zicându-se că „Revoluția glorioasă” este un echivalent secular al unei idei creștine din SUA - cea de rapture sau „înălțare la cer”, când creștinii sunt luați pe sus și duși în rai direct din viață, lăsând în urmă pământul și păcatele. Se pare că există și o serie de romane pe tema asta, despre cei rămași în urmă. (E destul de populară, se pare că s-au vândut zeci de milioane de exemplare din serie.)

Îmi place teoria de revoluție ca echivalent secular al unei intervenții divine, pentru că există similarități: speranța că „cei merituoși” vor fi ridicați la cer/răsplătiți pe pământ; ideea că lucrurile se vor petrece de la sine; ideea că momentul revoluției/ridicării la cer e totul; ideea că e nevoie de un singur eveniment major care să schimbe lumea și pe urmă, gata, se ajunge la versiunea bună a lumii.

Cărțile lui Kuang sunt foarte aproape de a înțelege problemele astea. Rin și războiul ei lasă în urmă nu doar dușmani distruși, ci și aliați zdrobiți, foamete și suferință. Protagoniștii din „Babel” sunt conștienți că acțiunile lor de distrugere a magiei britanice vor duce la suferință din partea oamenilor de rând. Totuși, toți decid că suferința altora este justificată în numele Cauzei - iar faptul că se sacrifică și pe ei înșiși pentru o lume mai bună dă o aură eroică, de sacrificiu, întregii tevaturi.

Ce vreau să spun e că e mai ușor să ratezi faptul că personajele sunt niște teroriști sinucigași care distrug întregi națiuni pentru simplul motiv că sunt foarte rar și foarte puțin puse față în față cu consecințele acțiunilor lor. Nu vedem decât crâmpeie de „e rău”, dar întreaga scenă a dezastrului creat nu e niciodată adusă sub ochii noștri.

Ok, teoretic știm că războiul a dus la multe probleme în ne!China lui Rin, știm că și oamenii simpli vor avea probleme din cauza distrugerii magico-industrializării Britaniei, dar astea sunt probleme mai degrabă de fundal, cât timp protagoniștii sunt prinși cu lupta și sacrificiul de sine. În momentul în care ar trebui să se oprească din luptat și să treacă la construit, sunt deja morți, iar problema rezolvării haosului le e pasată altora de parcă ar fi trivială.

Nu există realism în „Revoluția glorioasă”, cel puțin nu cu privire la oameni. Nu există ideea că „cei răi de la putere” pot fi înlocuiți de ticăloși care se pricep să preia puterea. Nu există ideea că viața oamenilor nu așteaptă până schimbi tu lumea, ca să faci totul bun. Nu există noțiunea că sistemele sociale sunt complicat de construit și menținut și că perturbarea lor duce la probleme în lanț.

Nu există nici măcar noțiunea că poate oamenii nu vor să moară pentru revoluția ta sângeroasă, ci ar prefera ca ziua de mâine să fie doar ceva mai bună decât cea de ieri. Nu există noțiunea că poate acțiunile violente de genul celor descrise sunt, de fapt, de nedistins de terorism.

Cărțile sunt o fantezie de a lupta pentru o lume mai bună, fără a analiza nici ce e „lumea mai bună”, nici cum ar arăta ea concret, nici care ar fi bazele ei, nici cum s-ar putea realiza tranziția cu mai puțină suferință din partea celorlalți. Sunt o fantezie despre cum mori eroic pe câmpul de luptă, iar asta rezolvă totul. Poate prin intervenție divină sau ceva.