Sunt în săptămâna de dinainte de sesiune și avem testări diverse. Pe mine m-a pocnit iar insomnia vieții, așa că am reușit să adorm doar după 2 azi noapte, pe urmă m-am trezit la 6:30 ca să vin la 8 la ultimul seminar de analiză matematică, așa că nu pot să vă povestesc exact ce vată am în loc de creier. Norișori de vată. Toată vata. Puf-puf-puf-puf-puf.

La analiză matematică m-am descurcat onorabil, chiar dacă mai greșeam la copiat lucruri gen „x dx” de pe tablă (x? cine-i ăsta? că nu-l cunosc).

De la 10, în schimb, trebuia să-mi prezint referatul la Etică și Integritate Academică. Referatul, dragii mei, iaște o chestiune care se scrie. Nu contează despre ce este. Nu contează ce cuprinde. Nu contează dacă ai copiat cuvânt cu cuvânt dintr-o carte sau dacă ideile tale au o logică. Conținutul nu contează. Contează, în schimb, să aibă 8-10 pagini, 3 referințe bilbiografice dintr-o listă dată, un algoritm sau un pseudocod la alegere, și niște formule matematice.

Chestia asta m-a ofensat suficient cât să scriu despre ce vreau eu. Respectiv despre filozofie lingvistcă postmodernă, exprimată în pseudocod. Adică, după cum s-ar spune, luăm ideea filozofică și o traducem într-o secvență de operații pe un set de date.

Deci, hai să vă povestesc.

Demult, dar nu foarte demult, ci așa, mai pe final de secol 19, a existat un tip numit Saussure. Saussure a zis multe, dar ce ne interesează pe noi se leagă de teoria semnelor și cum facem se creează sensul. Și zice așa Saussure al nostru: un semn e format din două părți - una e cuvântul, cealaltă e conceptul la care se referă. Deci „câine” e un semn format din sunetele efective din „câine”, în ordinea care sunt - și semnifică conceptul de câine (animalul cu patru picioare care latră).

Clar până aici? Super!

Pe urmă a venit Derrida. Poate ați auzit de el în contextul de „Foucault și Derrida” și „sexomarxiști”. Sau poate nu. În fine, Derrida e un filozof francez care a zis: interesantă ideea asta cu semnele, dar nu-mi plac două chestii la ea. Prima chestie e că se bazează pe sunete și nu văd de ce nu ar putea fi vorba de cuvinte scrise - sau de alte simboluri, de ce nu? Adică, ce, scrisul e pe locul doi? Și a doua chestie e că mie nu mi se pare că ideea asta de „concept” e foarte clară, adică ce e un concept? Poate că un concept, ăla din capul nostru, e o chestie nebuloasă, pe care o definim prin diferența față de alte concepte (un câine e un mamifer care latră, nu unul care miaună). Și dacă definim un lucru în funcție de alt lucru, iar acel alt lucru în funcție de un al treilea lucru, păi până la urmă constatăm că nu dăm niciodată de un sens transcendental, care să nu poată fi modificat. Totul e în continuă schimbare!

Eh, eu am luat ideile astea și am zis așa: Saussure e ușor de tradus în limbaj de calculator, pentru că faci un fel de dicționar de termeni, de o parte ai cuvântul, de alta ai conceptul, dacă bagi un cuvânt, îți dă un concept. Excelent, dar cum zice și Derrida, ce e aia concept? Pe de altă parte, Derrida te trimite de la un cuvânt la altul, ceea ce poți face mai ușor, dar te bagă într-o buclă infinită.

Niciunul nu poate duce la un mecanism care poate să fie scris în cod. Hei, filozofii încă cred că mai dezbat cum funcționează treburile astea!

Dar ce e fascinant e că teoriile lui Derrida pot duce la un simulator de sens. Dacă nu intri într-un ciclu infinit, ci te oprești după niște pași, și dacă aranjezi „conceptele” în așa fel încât să semene cu modul în care le percepem (de exemplu, punem „pisică” pe lângă „câine”, dar departe de „uraniu”, iar toate departe de „teoria grupurilor”), atunci poți folosi distanțele alea ca să creezi lucruri care seamănă cu ceva care are sens.

Uite. Să spunem că desenezi o pipă. Dacă e un desen reușit al unei pipe, lumea se va uita la el și va zice „Aha! Aceasta e o pipă!” Dar el nu e o pipă, totuși - el rămâne un desen. Iar dacă te cheamă René Magritte și ești un pictor de la începutul secolului 20, o să desenezi fix ideea asta și o să-i spui „Trădarea imaginilor”.

Ei, inteligența artificială dă impresia de „gândire” tocmai prin genul de diferențe de care vorbeam mai sus. Răspunsurile date nu sunt, tehnic vorbind, rezultatul gândirii. Ele sunt rezultatul unor distanțe și diferențe, al unor calcule care nu se fac după logica noastră, ci după logica apropierii între concepte.

Ăsta era referatul. Spus un pic altfel, și cu niște formule matematice băgate cu furca pe acolo, ca să îndeplinească cerințele. Nu pretind că e un referat genial - sincer, mai merită lucrat, iar felul în care înțeleg eu atât învățarea automată, cât și filozofia postmodernă e destul de superficial. Nu sunt la curent cu modul în care se depășesc anumite obstacole în învățarea automată, nu știu cum au rezolvat problema ecuațiilor matematice ca să nu dea în bălării - și nu știu nici care sunt cele mai noi discuții despre Derrida și toate cele.

Eh, la prezentarea referatului întrebările au fost exclusiv de sintaxă LaTeX. Adică de tipografie.

Cumva era de așteptat. Tot cursul a fost de „hai să învățăm să tipografiem frumos texte”. Dar în timp ce răspundeam că nu mai țin minte nici să mă pici cu ceară cum faci să nu ți se numeroteze ecuațiile dacă le scrii folosind mediul align, și că nu mai știu care e comanda ca să faci spațiere de un rând jumate într-un paragraf, și alte alea, mă gândeam că deșertăciune, deșertăciune, totul e deșertăciune.

„Știți, nu am memorie,” am zis. „Am liste cu lucrurile astea și le verific când am nevoie de ele.”

Mi s-a răspuns că e o testare, ar trebui să-mi folosesc memoria.

Eram prea adormită, altfel i-aș fi zis că ea poate să testeze ce vrea, eu iau din curs ce-mi trebuie.

…Chestia e că nu e primul meu curs de scris eseuri și referate. Primul a fost la Limbi Străine, unde a fost predat întâi de Dragoș Ivana, care ne-a pus să învățăm pe de rost cum se fac citările și bibliografia în stilul MLA (alt demers destul de inutil, după părerea mea; cel puțin la nivelul ăla de detaliu) și apoi de Mihaela Precup, cu care am discutat mai mult despre cum trebuie să arate scrierea academică.

Nu mă mai mir că am prieteni care au terminat facultăți diverse care nu au inclus engleza la UniBuc și care nu știu cum ar trebui să arate lucrările lor după ce termină facultatea.

Adică, ok, eu trollez un pic cu subiectul meu de referat, dar știu totuși să scriu o lucrare și s-o argumentez. Înțeleg diferitele tipuri de plagiat și faptul că există chiar și noțiunea de „autoplagiat” (când reciclezi lucrări mai vechi și le dai de noi) și așa mai departe. Dar restul? Restul ce fac? Ok, au învățat să scrie LaTeX - acum ce?

Și Dumnezeule, poți să vii să zici „Lucrarea mea e una filozofică, voi prezenta teorii lingvistice din perspectiva transpunerii lor în cod” la Mate-Info și examinatorii să nu zică nici măcar „Poftim?” sau „Stai să vedem dacă conținutul ăsta e măcar în linii mari acceptabil”. Ar fi trebuit să fac un Chicken, să văd dacă clipesc atunci. Sau dacă mi-ar fi zis măcar că e plagiată.

E trist când singura lecție reală de etică și integritate academică a fost predată de Maria Dimitriu, profa de analiză matematică, la ultimul curs din an, când ne spunea cum va fi examenul.

„Vor fi șapte subiecte, unul sigur din integrale duble, celelalte variază. Nu ar trebui să vă spun asta, dar dacă învățați integralele duble și [încă ceva, am uitat ce] și ați avut prezență și activitate la curs și seminar, sigur luați notă de trecere. Eu cred că toți cei care sunteți aici” - eram doar suspecții de serviciu, era ultimul curs din an - „știți destul încât să treceți, singura întrebare care rămâne este cu ce notă. Dar vreau să știți și că, dacă prind pe cineva copiind, îl propun spre exmatriculare.”

10/10. Etica academică înseamnă să nu încerci să trișezi sistemul, ci să-ți accepți reușitele și înfrângerile. Dacă un profesor e permisiv și etic, atunci ajută studenții să priceapă și cel mult le dă subiecte mai ușoare și nu-i depunctează pentru greșeli de neatenție - dar nu e permisiv în sensul în care permite copiatul.

…Ah, și legat de întrebarea din titlu, despre cum era să-mi pierd Etica? Mă îndoiesc că aș fi picat prezentarea asta - și nu știu dacă e eliminatorie sau nu, dar referatul e jumătate din nota finală, iar la cealaltă jumătate am făcut tot ce era de făcut perfect, deci teoretic aveam 5 din start.

Nu, etica pe care era s-o pierd e cea în care nu pierdem timpul celorlalți studenți care așteaptă să-și prezinte referatele luând profesorul la întrebări.