Iarnă și ceai

A nins. Acum câțiva ani de zile nu-mi plăcea deloc iarna, până când a venit odată un Crăciun în care am rămas singură în București pentru că teoretic stăteam cu iubitul care se plângea că sacrificasem Revelionul nostru împreună, dar practic s-a dus în treaba lui, iar eu am rămas acasă unde era cald și liniște și Tori Amos cânta despre iarnă și clopote și despre toate lucrurile despre care cântă Tori Amos.

A fost un Crăciun în care am scris și în care mi-am gustat singurătatea și creativitatea și am mâncat, cum fac acum, turtă dulce. M-am afundat în povestiri și lumi și idei și am rămas cu nostalgia acelui Crăciun, cu dorul acelei ierni.

A nins și e frumos. În ceainăria în care stau e cald și bine și le-am răpit una dintre cele mai mari mese, pentru că e pe un podium și îmi place să am perspectiva puțin mai ridicată, să văd dintr-un colț privilegiat cum se plimbă oamenii. Beau un ceai extraordinar, japonez – pentru necunoscători, pe-acolo ai praf de ceai, frunzele tocate mărunt, mărunt, până sunt pulbere. Și pulberea asta acum e pusă-n lapte, E superb. Nu m-aș fi gândit niciodată să fac combinația asta, până n-am comandat-o din greșeală prima oară aici.

Acum câteva zile am urcat la Cetățuie în Cluj, treaptă cu treaptă, aproape zburând peste ele ca să văd orașul. Ar trebui să mai merg o dată, acum că s-a pus zăpada. O turlă de biserică, profilată pe cer, acoperișurile jos… Aproape că pot să văd peisajul.

Odată îmi plăcea vara. Simțeam cum pe la începutul ei mă lovește un val de energie, de entuziasm, de forță. Zilele astea sunt mai bine iarna, când totul îngheață și devine clar ca lacrima.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *