Meditație, în sfârșit.

Cartea pe care o traduc le recomandă cititorilor să se uite în ei pentru a descoperi ce își doresc cu adevărat, cine sunt cu adevărat.

Purtată de puterea unei nostalgice amintiri a poveștilor depănate pe un anumit site unde mulți exhibiționiști spirituali își revelează realizările de excepție, am zis că poate e momentul să mai meditez și eu, cum meditam odinioară. Cine știe ce simplitate covârșitoare și benefică voi descoperi și eu în interiorul meu?

M-am așezat, am închis ochii și am așteptat. Să vină!

Cum cine? Eu. Eu din interior. Evident.

Când am deschis ochii interiori, mă aflam în meditație cu propriul meu sine, mai mult sau mai puțin deschis. De fapt, poate că eram în sinele meu divin. Un coridor lung, apăsător, de ciment. Lumină roșiatică peste tot.

„Ce vreau de la viață?” am întrebat. „O, tu, voce interioară, ghidează-mă!”

Imediat m-am simțit aiurea. „O, tu, voce interioară”?… Mai clișeu de-atât nu se poate? Dar chiar și așa, am început să aud un murmur în jurul meu. Cu cât mă concentram mai tare pe el, cu atât îl auzeam mai bine.

„Tot, tot, tot, tot,” spunea. „Tot, tot, tot, tot. Vreau tot. Vreau tot ce e mai bun, tot ce e mai rău, tot ceea ce există, tot ceea ce a existat, tot ce va exista. Vreau cunoașterea și lumea, vreau să înghit totul. Tot, tot, tot, tot. Și după ce fălcile mele se vor fi închis în spatele ultimei bucăți din lume, îmi va fi mai foame decât niciodată. După ce voi sorbi ultimul strop de viață din universe, setea îmi va fi arzătoare, interminabilă și nu se va astâmpăra niciodată. Tot, tot, tot, tot, tot.”

Am urmat vocea pe coridorul de ciment, pas după pas făcut tiptil. Vedeam crăpături, dar nimic în ele, nici măcar un păianjen pierdut într-un pustiu dătător de claustrofobie care părea să mă asfixieze pentru că știam că nu poți ieși din el, că în jur e doar un labirint fără capăt.

Am dat de o ușă, neagră și gata să cadă din balamale. Mai erau alte uși, care știam că dau către alte glasuri, alte încăperi. Dar vocea mea, vocea asta îngrozitoare a sufletului meu flămând și chinuit era de aici.

În spatele ușii am dat peste o bătrână care stătea pe un tron făcut din piatră goală. Sau poate nu era bătrână. Avea ochii mari, sticloși, dinții lungi, era slabă de i se vedeau oasele.

„Tot, tot, tot,” spunea. În spatele ei lumea dispărea într-o negură mai neagră decât noaptea cea mai neagră. Simțeam că dispare totul – nu doar obiectele, nu doar dealurile și câmpiile care păruseră să fie în depărtare înainte, dar și spațiul unde existaseră. Camera se micea din ce în ce mai tare, nimicul venea spre noi. „Tot, tot, tot și foamea rămâne. Dorința rămâne. Setea rămâne. Tot, tot, tot, dar degeaba. Viața e inutilă, cunoșterea e inutilă.”

„Asta sunt eu pe dinăuntru?” m-am întrebat. „Să încep să-i cred pe nebunii ăștia care-mi zic că sunt demoniacă?”

„Tu pe dinăuntru?!” a râs arătarea, deși pe fundal o auzeam oricum, chiar și în timp ce vorbea, spunând mereu tot, tot, tot.

„Chiar nu ești,” a zis altă voce. M-am întors să mă văd în tocul ușii, într-o haină lungă cu tentă militărească. Aveam părul destul de scurt și ochelari. „Văd că ai dat de Dhumavati. Nu era greu. Tinde să sugă spre ea pe oricine apare pentru că face vid oriunde se așează. E pură fizică elementară. Scoți totul, altceva trebuie să intre. Dar cred că până la urmă zeița asta a vidului o să trebuiască să plece altundeva.”

„Eu sunt aspirația ei,” a spus Dhumavati. „Eu sunt forța care o face să înghită mai mult, mai mult, mai mult, eu sunt dorința ei nesecată. Eu sunt…”

„Grozav. Deci am dat peste aspiratorul interior,” am întrerupt-o eu. „Mi-a văzut careva sinele interior? Îl căutam.”

„E peste tot în jur,” mi-am spus cealaltă eu. „Regretăm să te anunțăm, ai aruncat locul ăsta în aer și e în reconstrucție. Ești pe peste tot.”

„Odată aveam o pădure, și o pajiște și un castel. Și în depărtare erau niște munți, iar pe un munte era un loc unde era un pârâu și era o livadă.”

Eu am dat din umeri. „Crede-mă că încă n-am găsit toate capetele noului loc. Sunt ieșiri prin diverse capete de labirint care dau spre diverse lumi. Și unele din camerele din interiorul lui sunt enorme. Ai una plină de cranii și oase și șerpi care e neplăcută. Apoi mai e una în care e pedepsit un personaj care s-a dat zeu. Ceea ce uită multă lume e că zeii nu sunt niște persoane bune. Chiar deloc. Haha.”

„Ce-a pățit personajul?” am întrebat.

„Are o gaură în piept și o parte a anatomiei, tăiată, în gură. Îi e groază s-o înghită, pentru că ține mult la ea. Și în fiecare zi vin păsărici la el să se cuibărească în el, dar niciuneia nu-i pasă de el. Ciripesc vesele și el urlă, dar e doar un stâlp care servește o funcție. Nimănui nu-i pasă și el nu se poate elibera.”

„Îngrozitor.”

„Dumnezeu e mort și zeilor le surâde. Dacă ieși din labirint, sunt niște păduri cu copaci care cresc împletiți câte trei. E frumos. Și e o zonă de munți pe unde poți să umbli zile întregi fără să te saturi de văi și izvoare și jnepeni. Și ai băgat ceva oraș gigantic într-o zonă. Îmi plac apartamentele, apropo. Dormitoarele sunt superbe și priveliștea e grozavă. Vezi tot orașul. Sau nu. Încă nu știu cât de mare e.”

„Interesant. Eu de fapt venisem să văd ce vreau de la viață.”

„A. Habar n-am. Tot?”

„Tot, tot, tot,” spuse Dhumavati. „Tot, tot.”

„Deci chestia asta nu funcționează,” am zis.

„Ba da,” mi-am răspuns. „Dar ce trebuie să faci e să…”

Din păcate, acolo am fost întreruptă de cineva care voia ceva pe messenger. Va trebui să-mi continui călătoria interioară altă dată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *