Cartea pe care o traduc le recomandă cititorilor să se uite în ei pentru a descoperi ce își doresc cu adevărat, cine sunt cu adevărat.

Purtată de puterea unei nostalgice amintiri a poveștilor depănate pe un anumit site unde mulți exhibiționiști spirituali își revelează realizările de excepție, am zis că poate e momentul să mai meditez și eu, cum meditam odinioară. Cine știe ce simplitate covârșitoare și benefică voi descoperi și eu în interiorul meu?

M-am așezat, am închis ochii și am așteptat. Să vină!

Cum cine? Eu. Eu din interior. Evident.

În 1961 unui profesor de psihologie de la Yale i-a venit ideea să studieze felul în care oamenii ascultă de autorități. Trecuseră vreo 15 ani de la al doilea război mondial, dar tocmai fusese arestat unul dintre oamenii din spatele Holocaustului, așa că era interesat de fenomen din cauza nazismului – nu că ar conta prea tare, pentru că experimentele pe care le-a făcut n-aveau nicio legătură cu politica.

Așa că Stanley Milgram a pus bazele unui studiu ale cărui rezultate îți strepezesc dinții.

A umplut orașul de fluturași prin care căuta voluntari pentru un experiment psihologic legat de învățare. Oferea $4 pentru o participare de o oră, plus 50 de cenți pentru drum – adică în total vreo $35 azi, conform unui site care calculează chestii de-astea. Cei care au răspuns au fost invitați apoi într-un laborator de la Yale, împreună cu un alt voluntar. Cel care conducea experimentul, un om de știință într-un halat cenușiu, le-a explicat așa: voiau să vadă ce influență are pedeapsa asupra puterii de învățare. Problema fusese studiată la animalele de companie, bineînțeles, dar nu se făcuseră niciodată studii pe oameni adulți.