Roxana-Mălina Chirilă

Traduceri șamd.

Am terminat de tradus o carte din română în engleză, la prima mână. Urmează partea de corectură, la care am ceva mai multă răbdare să lucrez ore în șir și ceva mai puțin chef.

E un echilibru, pe undeva. Un fel de poezie, sau de ritm. Ceva de genul.

Traducerea la prima mână curge automat. Cuvintele intră într-o limbă și ies în alta – o parte din mine a spus la un moment dat „Aha” și m-a transformat într-un fel de pește Babel (vezi „Ghidul autostopistului la galaxie” de Douglas Adams) care funcționează cu resurse relativ limitate. Restul din mine are liber să facă ce vrea până când peștele Babel, traducătorul automat, spune „Șefa, avem o problemă”.

Și atunci mă uit mai atent să văd care e problema. Buruieni care dau viață florilor? Culori negre precum curcubeul? Verific originalul, verific traducerea. Am sărit un rând undeva?… Poate. Sau poate autorul chiar a povestit de chestiile pe care le-am tradus și, mă rog, problema lui.

Există o concepție greșită în ce privește traducerile: se presupune că traducătorul trebuie să înțeleagă profund sensul cuvintelor pe care le traduce. Greșit! Trebuie să știe gramatică, trebuie să știe cuvinte și trebuie să știe când să ia în mână un dicționar. Traducătorul nu interpretează, nu explică, nu modifică. Treaba lui e să redea sensul inițial în limba nr. 2. Și sensul, chiar și cel inițial, e dat de felul în care sunt aranjate diverse cuvinte în propoziție. E vorba de declinări, de conjugări, de topică, de alegerea înțelesului corect dintr-o listă.

Și dacă ceva e dubios, te uiți în dicționar. Pentru că poate că „gallant” înseamnă ”galant”, dar dacă ai o armată galantă e momentul să vezi dacă nu cumva mai există alte sensuri pe-acolo (în cazul de față, armata ar fi curajoasă).

Într-o bună zi programele automate de traduceri vor fi destul de bune ca să mă lase fără lucru. Ceea ce va fi destul de trist, pentru că mă distrează traducerile, exactitatea transpunerii ideilor din limba A în limba B. Statisticile pe care le fac (cât la sută am tradus, cât la sută rămâne – câte pagini, câte cuvinte, câte caractere), ideea de a munci când n-am chef de altceva, sentimentul că fac ceva chiar și atunci când sunt prea stoarsă/supărată/obosită ca să fac ceva mai creativ, mai constructiv.

Poate că e o plăcere vinovată. Un fel de a freca menta pe bani. Nu știu.

Oricum, dup-aia urmează corectura, care e altă mâncare de pește. Trec prin text, văd ce sună prost, stau să mă gândesc – cum aș putea face chestia asta dubioasă să sune bine, cum aș putea s-o deznod fără s-o schimb? Ce-i cu formulările astea ne-naturale, ce-i cu cuvintele astea forțate? Se scoate ciocanul, se pune textul pe nicovală și se îndreaptă până când nu se mai strâmbă aiurea la cititori. Satisfacția de a corecta o muncă neterminată, de a rezolva probleme care ar deranja altfel un număr mare de persoane.

Editoarea interioară strigă, „Ce e cu idioțeniile astea îngrozitoare?! Aduceți-mi traducătorul! Aduceți-l! Hais, ce tâmpit. Îi dau eu lui „Merele au fost cumpărate de Maria de la piață dimineața” – ce, asta e româna uzuală?!” Apoi își suflecă mânecile și se afundă în text. Nu contează ce text e. Uneori e Osho, pentru care are un respect deosebit. Alteori sunt lucruri în fața cărora cititorul interor își dă ochii peste cap. Dar până la urmă, editoarei îi e indiferent. Are în față un text neterminat și șansa să-l termine. Dacă sună prost, va suna bine. Dacă e traducerea aiurea, o va schimba. Și dacă originalul e dubios, va ezita mult, iar apoi va face acele schimbări absolut minimale care să mai scoată din repetiții, să mai clarifice puțin situația. Schimbări atât de mici încât să nu apară neconcordanțe, să nu fie probleme, să nu se schimbe sensuri. Pentru că traducătorul nu trebuie să fie mereu trădător.


Distribuie: | Mastodon | Facebook |

Comentarii: e-mail | facebook |