Editura Nemira are un concurs de debut – scriitorii amatori trimit manuscrise, iar cei de la Nemira aleg doi finaliști pe care ar fi dispuși să-i publice, apoi cititorii aleg pe care ar vrea să-l citească. Iată un link. Ediția 2016-2017 a concursului s-a încheiat, iar editura n-a ales câștigători pentru că n-a avut de unde – a primit prea puține manuscrise. Sincer, dacă m-aș fi înscris în concurs și aș fi văzut că nu se mai ține, i-aș fi întrebat pe cei de la Nemira două chestii: 1.

Profesorii de la Drept nu-și știu meseria. Sau, cel puțin, altă explicație eu nu găsesc pentru faptul că Facultatea de Drept din cadrul Universității din București renunță la lucrarea de licență pentru că sunt incapabili să-și dea seama dacă studenții au plagiat sau nu. Citez, cuvintele decanului, luate direct de pe site-ul Digi24: Nu se justifică să achiziţionăm un soft pentru lucrările de diplomă care costă câteva zeci de mii de euro şi apoi alimentarea lui cu baze de date pentru a verifica daca lucrurile sunt plagiate sau nu, Nu avem cum să controlăm fenomenul scrierii de către altă persoană[sic!

Notă pentru sine (și pentru oricine altcineva mai are problema asta). Cuvântul cu care am tradus „rant” din engleză e „tiradă”. Dicționarele peste care am dat spun „poliloghie” sau „polemică” sau „critică” sau „vorbărie goală”, dar eu rămân la varianta cu tirada. Am stat acum vreo 20 de minute să-mi storc creierii și să caut prin tag-urile de pe blog, că știam că folosisem cuvântul ăsta undeva, așa că mi-l pun undeva unde Google mă poate ajuta data viitoare când îl uit.

Există puține lucruri care mă enervează mai tare decât prieteni care aruncă spre mine cu linkuri către youtube (date pe messenger). Bancuri pe messenger? Tolerabile. Linkuri către articole? Șansele sunt foarte mari să arunc un ochi și să le închid. 9Gag, Tumblr, etc.? Se deschid și se închid repede.

Youtube?…

Naiba să-l ia.

Am terminat de tradus o carte din română în engleză, la prima mână. Urmează partea de corectură, la care am ceva mai multă răbdare să lucrez ore în șir și ceva mai puțin chef.

E un echilibru, pe undeva. Un fel de poezie, sau de ritm. Ceva de genul.

Traducerea la prima mână curge automat. Cuvintele intră într-o limbă și ies în alta – o parte din mine a spus la un moment dat „Aha” și m-a transformat într-un fel de pește Babel (vezi „Ghidul autostopistului la galaxie” de Douglas Adams) care funcționează cu resurse relativ limitate. Restul din mine are liber să facă ce vrea până când peștele Babel, traducătorul automat, spune „Șefa, avem o problemă”.

De fapt, motivul pentru care m-am apucat să scriu despre lumea universitară cu care am avut de-a face e cinismul crunt cu care m-am confruntat la masterat și de care am dat din nou azi. E interesant cât de tare uitasem de el.

Deci…
**Locul: Studii Culturale Britanice, în cadrul secției de engleză, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București.
Timpul: Ieri, azi și probabil și mâine.

Am făcut și facultatea, și masteratul la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, în cadrul Universității București. Destul de prestigios, nu? Universitatea București. Cea made, din capitală, ditamai instituția de învățământ.

N-o să vă povestesc prea multe despre haosul semi-ordonat al secției de japoneză, în care atunci când am aterizat profesorii nu se puteau decide ce manual să folosească după primul an. E ghinionul celor care au nimerit 3 ani de facultate în loc de 4 – ca să învețe niște lucruri pentru care nu-ți ajung nici 4 ani!