Trupa Voltaj la Sfântu Gheorghe

Pe 23 aprilie e Sf. Gheorghe – vorbesc de sărbătoarea din calendarul ortodox, desigur. Ei, cu ocazia asta, orașul meu natal, Sfântu Gheorghe, e aruncat într-o sărbătorire foarte veselă, artistică, primăvăratică și comercială, cu târg, tarabe, evenimente, spectacole și tot ce vrei și ce nu vrei. Se închid străzile, se umple tot centrul de tarabe și scene și corturi, de miros de mici, vată de zahăr și kurtoskalacs (n-am diacritice ungurești pe tastatură momentan, ca să le pun pe kurtosi). Și vin ceva formații sau cântăreți interesanți.

Acum mai mulți ani a venit Edvin Marton, au trecut pe aici Iris, Mircea Baniciu… ok, ok, ca să ajung la nume mari, C.C. Catch și Smokie. Da, Smokie ăia cu „Who the f**k is Alice?” Dintr-un motiv sau altul se ia prea puțin în seamă la nivel național târgul ăsta, dar e ditamai suita de evenimente.

Aseară a venit Voltaj. Îmi cer scuze pentru calitatea pozelor, le făceam cu telefonul, care are o cameră neimpresionantă până și în cele mai bune condiții. Chestia luminoasă de mai jos e scena, apropo. Undeva în depărtare. Eu eram pe la jumătatea mulțimii. Solistul Călin Goia a estimat la ochiometru un public de „cred că sigur peste 10 000 de oameni”, care au devenit mai apoi 15 000, după același ochiometru. Recunosc că eu habar n-am câți eram, dar un număr de mii sigur.

2013-04-26 21.18.26Acum urmează partea grea: cum să descrii un concert?… Muzica e, inevitabil, cunoscută. E la radio, e pe Youtube, puțini nu știu care e trupa Voltaj – și până și ei recunosc cel puțin vreo două-trei melodii.

Da, au cântat piesele arhicunoscute și unele mai puțin arhicunoscute. Și au sunat bine, dansabile, pline de forță. Călin Goia țopăia pe scenă de ziceai că era desprins din rutina de aerobic care fusese mai devreme pe altă scenă a orașului. Uneori se mai întâmplă ca o trupă să apară într-o lehamite generală, un fel de „oraș mic, ce-mi bat eu capul?” Aici? Nici gând. Se simțea energia aceea tipică a concertelor, felul în care trupa reușește să incite publicul, să-l pună la treabă, să-l strunească încolo și încoace prin forță, calitate, muzică, entuziasm.

De cele mai multe ori proiecțiile din spatele trupei arătau imagini cu publicul sau cu trupa (foarte indicat, când publicul se întinde pe o sută de metri și cântăreții sunt niște mogâldețe în zare), cu excepția extrem de memorabilă a unei sinistre albine mecanice care zbura pe un fundal cenușiu în timpul piesei „Albinutza”. De unde eram obișnuită s-o iau ca pe o piesă sugestivă la modul cel mai direct cu putință, încărcată de sexualitate și umor, am început să mă întreb dacă albinuța proiectată n-avea să-mi dea coșmaruri SF noaptea, în care să fiu vânată de gâze supradimensionate în cadrul unui vis pe care Freud l-ar numi „uncanny”. Norocul meu că visele mele sunt aiurite și au puține legături cu problemele, sperieturile și chestiile dubioase văzute când sunt trează.

2013-04-26 21.21.48Dar ca să revenim la oile noastre și să lăsăm albinuțele în pace. O chestie simpatică a fost că au invitat pe câte cineva să cânte câteva versuri la microfon. Prima oară a fost invitat pe scenă un personaj al cărui nume și a cărui poziție nu le-am prins, dar care părea să se distreze în timp ce cânta bine. Spre final, Goia a coborât în primele rânduri și a oferit microfonul unora-altora care țopăiau și ei de zor, încântați, prinși de spiritul concertului.

Una peste alta, un concert bun, memorabil (bănuiesc că și mai memorabil dacă erai în primele rânduri, dar mișto oricum).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *