Încă de prin iarnă, când încă ne deplasam fără griji pe unde voiam, maică-mea m-a anunțat că s-a deschis un restaurant nou în Sfântu Gheorghe, care pare interesant și unde „trebuie neapărat să mergem când vii pe aici”. Avem amândouă o pasiune pentru mâncare și încercat chestii noi – așa că, deseori, nu ne gătim una alteia decât demonstrativ (de exemplu, eu am demonstrat că da, supa aia cu fructe de mare și lapte e chiar bună).

Am trecut zilele astea prin Sf. Gheorghe, care încearcă să devină primul oraș pur pietonal al țării. Una dintre străzile principale s-a transformat într-o pietonală sub formă de L, apoi o altă stradă importantă din zonă a devenit cu sens unic, apoi alte câteva străzi au ajuns în lucru și în lucru au rămas. Practic, în momentul de față e mai ușor să străbați orașul la pas decât la volan.

Într-o bună dimineață, în faimosul oraș Sf. Gheorghe în care se construiesc balauri și se fac marșuri ale naționaliștilor de pretutindeni, cineva a descuiat poarta și a dat să iasă din curte pe stradă. Presupunem că era pe fază, pentru că n-a picat în groapa adâncă de un metru care apăruse fix în fața porții peste noapte. „Nu vă supărați,” i-a zis unul dintre muncitori, „le-ați putea spune și vecinilor să aibă grijă să nu cadă în șanț când ies din curte?

Vi s-a întâmplat vreodată să aflați de vreo chestie pe care „ar fi trebuit s-o știți” la o grămadă de timp după ce nu mai poate fi dezbătută? Că am senzația că sistemul românesc de stat funcționează pe principiul că dacă nu te duci să cauți decizii și proiecte care te-ar putea influența până și în ultimul dulap încuiat „destinat publicului”, chiar dacă se află într-o toaletă dezafectată dintr-o pivniță fără lumină și fără scări dintr-o clădire oficială, înseamnă că nu-ți dai silința și deci nu ai un cuvânt de zis cu privire la decizia/proiectul respectiv.

În orașul meu natal, Sf. Gheorghe, mereu se întâmplă ceva. Ba e un târg, ba e un festival de teatru, ba vin unii să cânte jazz la muzeu, ba e un concert de muzică clasică. Orașul înflorește de câțiva ani încoace, parcul a fost reamenajat (și are un iaz mic plin de nuferi acum), cafenele, restaurante, chestii. Și pentru că Sf. Gheorghe are numele pe care-l are, avem o biserică cu hramul Sf.

Cică de 24 ianuarie, în Sf. Gheorghe e cineva care vrea să aducă cel mai lung drapel din județ și să defileze cu el – un drapel românesc, evident. Individul care vre asta e un puști de 15 ani care s-a fotografiat cu steagul României în jurul gâtului de 15 martie anul trecut (15 martie e ziua națională a Ungariei) și a pus poza pe Facebook. Teribilisme de puștan naționalist, care au fost întâmpinate cu alte teribilisme de alt tânăr naționalist și s-a lăsat cu amenințări și cu urmăriri penale.

Habar n-am ce se întâmplă mai jos, dar corespondenta mea din Sf. Gheorghe mi-a trimis trei poze de azi (19 decembrie 2014) de la ceva paradă sau marș. Oamenii par să care cele mai lungi steaguri pe care le-a văzut vreodată bucățica asta de Transilvania. Unul e steagul Ungariei, celălalt e steagul Ținutului Secuiesc – și oamenii se plimbau cu ele pe trasee diferite, au dat nas în nas prin zona parcului.

Pentru cine a reușit să rateze știrea: Lucian Boia a scris o carte despre Primul Război Mondial în care a zis cam așa ceva: Românii puteau invoca, fireşte, cum au şi făcut, un drept etnic asupra Transilvaniei (populaţia românească fiind majoritară), dar nu şi vreun drept istoric. Puteau să-i acuze pe unguri că îi asupreau sau îi discriminau pe români, dar nu-i puteau acuza că „răpiseră“ vreodată Transilvania. A fost supărare mare.

Weekend-ul ăsta (2, 3, 4 mai) e târg în Sf. Gheorghe. S-a închis deja centrul și se montau ieri niște chestii rotunde de lemn unde probabil că se va vinde bere din belșug. Deasupra parcului sunt o serie de corturi de la Crucea Roșie. În curtea Muzeului Național Secuiesc se aduseseră niște lucruri care vor deveni tarabe într-un viitor nu foarte îndepărtat. Cei care vând colacii secuiești (hai să fim serioși, sunt kürtős toată ziua) o să vină probabil în ultima clipă.

Auzisem ceva zvonuri cum că o profesoară din fostul meu liceu, Mihaela Blănaru, ar fi strâns de gât un elev de gimnaziu. Nu mi-a fost niciodată profesoară mie, pentru că preda fizica la clase de uman, iar eu am terminat mate-info. Nu mi-a venit să cred, iar persoana de la care am auzit chestia asta aflase și ea la a nu știu câta mână povestea, așa că nu eram perfect sigură că era adevărată.