De Ce Nu Scriu Comentarii Politice (sau: Zâmbetul lui Victor Ponta)

Nu am cine știe ce opinii politice puternice și stau prost și la capitolul de cunoștințe. Nu mă întrebați ce planuri de legi susțin cei de stânga și care planuri de legi sunt ale celor de dreapta, ce proiecte sunt în desfășurare la Ministerul Justiției sau care e afilierea politică a personajului care a venit cu ideea X. Nu mă întrebați nici cum se aleg europarlamentarii.

Efectiv nu mă interesează. Atât de tare nu mă interesează, de nu pot să vă explic. Sau poate că pot.

La facultate am avut un profesor pe care îl cheamă Bogdan Ștefănescu și care ne-a povestit despre politică și liberali și conservatori și anarhiști și ce-o mai fi. Ne-a povestit despre post-comunism și despre teoria politicii și sincer, acolo am văzut ceva idei despre conducerea unei țări, dar după ce am discutat despre naționalism suficient de mult îmi venea să-l strâng de gât urlând, „GATA! Apartenența la nație e doar o altă apartenență la un grup, for fuck’s sake, can we move on already?!”

Absolut nimic din tot ce a putut să zică Bogdan Ștefănescu, un profesor de altfel ok, nu m-a putut determina să deschid naibii televizorul să văd cine e primul ministru (înainte de a fi faimosul Ponta). Nu știu care sunt alianțele sau ne-alianțele, habar n-am de ce e parlamentul bicameral, sau cum funcționează camerele și sincer, sincer, sincer mi se fâlfâie atât de îngrozitor de poveștile din politică încât dacă îl prind pe Badea la televizor sunt doar curioasă să știu dacă s-a blocat în baie la Mall iar. Și, eventual, dacă are ceva mai interesant de spus decât să se maimuțărească.

Hai să fim serioși: n-am de gând să intru în politică. N-am de gând să am vreo legătură cu politica. Și doar să discuți despre politică nu ajută politica. Faptul că eu am o părere sau alta n-o să-i facă pe Ponta și Băsescu să se transforme peste noapte în versiunile lor ideale și să trebăluiască de zor ca niște furnicuțe politice. Opinia Mea Corectă despre politică, presupunând că putea exista vreodată, ar valora exact cât o ceapă degerată. Deci, utilitate minimală, interes și mai scăzut… plus încă ceva.

Este imposibil să ai o opinie despre orice care să intre măcar vag în câmpul politicii fără ca opinia ta să capete toate culorile curcubeului politic. Îți plac ochelarii lui Ponta?!… Mare greșeală. Ochelarii respectivi reprezintă PSD-ismul lui Ponta și se trag din moși-strămoși de la Ceaușescu, care i-a visat într-o noapte când mâncase prea mult și adormise cu burta plină. Ți se pare că frizura lui Băsescu e aiurea? Trădare de stat scrie pe tine, pentru că firele de păr ale președintelui reprezintă soldații vajnici ai patriei care au căzut la Mărăști, Mărășești și Oituz. A întreba de ce e Becali la închisoare în contextul greșit înseamnă să stârnești Războiul Rece și Fierbine al ciorbelor și înghețatelor aruncate pe deasupra unei mese până atunci liniștite – doar că acum toți și-au dat seama că sunt pe părți diferite ale baricadei. Și să te pună ăl de jos să întrebi dacă Dan Diaconescu mai există, că vei îndura consecințe nespuse și fatale.

Discuțiile politice mi se par niște imense tabloide în care apar, din când în când, și chestii relevante. Lumea se adună pe la colțuri, se bârfește puțin – pentru socializare, pentru a afla ce opinii au cei din jurul tău și ce opinii e corect să ai. Seamănă puțin cu bârfele despre celebrități, doar că duse la extrem (Obama a cerut un cheeseburger cu muștar Dijon! Ce scandal!!! Pfuai, păi asta înseamnă că el nu e american ca toți americanii, e un impostor cu certificat de naștere fals care n-are dreptul să fie președinte). În contextul celebrităților, puțini sunt cei care nu văd diferența dintre „Robert Downey, Jr. revine în Iron Man 4” și „Robert Downey, Jr. s-a îmbrăcat prost”. Prima are un oarecare interes general, a doua contează doar pentru fani inveterați sau guri rele. În schimb în politică nu există loc să miști prost, nu există spațiu unde persoana să nu fie o PERSOANĂ care să reprezinte de toți și de toate. Cu politicienii nu e de glumă, pentru că fanii lor sunt mult mai hotărâți și pur și simplu nu știu să fie decât serioși. Tu glumești și ei te bagă în toate subtilitățile și în toate teoriile și în toate „Tu nu îți dai seama”-urile. Nu, dom’le, nu îmi dau seama. Tot ce-mi dau seama e că iar am intrat pe teren minat, deși tot repet în ultima vreme: nu mă interesează politica ca atare. Normal că dau de ea pentru că toată lumea vorbește de ea. Și așa am aflat cine e Angela Merkel și ce-i cu Monica Macovei și că Antonescu uite-așa-și-pe-dincolo. Iar Becali!…

Nu scapi. În politică sunt bârfele culților și inculților și ale întregului neam. Manelele sunt mai prejos de cineva, Lady Gaga e mai demonică decât altcineva, de Twilight și Cincizeci de Umbre scapi printre alții și dacă ai noroc poți scăpa de acte de moștenire și detalii despre viețile verilor după ce pleci de la masa în familie. Dar politica nu pare să țină cont de bariere sociale și permează orice situație i se permite.

Și apoi cineva ca mine se trezește să facă un comentariu care n-are legătură cu politica, de fapt, chiar dacă pare oarecum că ar avea.

Exemplu concret: de fiecare dată când îl văd pe Victor Ponta, omul ăsta zâmbește. E incredibil! Nu știu pe nimeni care să zâmbească la fel de mult. Am făcut greșeala să-i spun cuiva odată că mi se pare remarcabil: dacă câștigă, zâmbește. Dacă glumește, zâmbește. Dacă pierde, zâmbește. Dacă se vinde carne de cal în străinătate, zâmbește. Dacă e atacat din toate părțile, zâmbește. Antena 3 îl place? Zâmbește. Antena 3 îl urăște și îl cheamă acolo pentru interviu dur? Zâmbește în continuare! Efectiv mă întreb cât poate zâmbi omul ăsta. E ca o păpușă rusească, de-aia care se ridică atunci când o tragi în jos – la fel și Ponta: oricât de tare trage ceva într-o direcție sau alta, el revine cu colțurile buzelor în sus și dinții la vedere. E fascinant. Oare ce e în capul lui? Se amuză? E ironic? E sarcastic? Poate nu e un zâmbet, e un mârâit, ca la câini (dacă un câine îți arată dinții, nu zâmbește). Cine își poate da seama?… E un fenomen mai misterios decât o paradă a modei cu Lady Gaga. Zâmbetul lui Ponta e inuman și probabil că a ridicat media pe an a frecvenței zâmbetelor la politicieni cu cel puțin 95%.

Acesta nu este un comentariu politic. Este o observație. Care are toate șansele să fie luată drept comentariu politic. De ce? Pentru că poate simpatizez cu Ponta sau cu ideile lui, sau cu PSD-ul – doar sunt dată pe spate de zâmbetul lui Ponta, nu? Sau poate că sunt împotriva lui Ponta, doar pare că fac mișto de el, pentru că mă iau de zâmbetul lui.

Sau poate, poate, poate… Poate Ponta e un personaj care apare des la televizor, destul de des ca să dau peste el în trecere și mă amuză zâmbetul de personaj episodic de roman.

Vă las acum cu un koan extraordinar. Dacă vă concentrați puțin pe el, vă va revela atașamentul pe care-l aveți față de politică, dacă nu chiar și apartenența:

 

Într-o zi, Victor Ponta se întoarce acasă, unde descoperă că soția vrea să divorțeze. A plecat acasă la mama ei și a luat cu ea și copiii.

Ponta a aflat de chestia asta de pe un bilet, prins cu un cui pe un stâlp din fața casei unde locuia, care acum e o ruină arsă. Stă acum să citească biletul, în care mai află și că e dat în judecată pentru evaziune fiscală și delapidare de fonduri, iar toate conturile din bancă i-au fost sechestrate ca probă la dosar.

Când e pe cale să citească ultima propoziție, un mesager vine într-un Audi negru ca să-i spună că a fost demis din funcție. Ponta zâmbește.

Ce înseamnă zâmbetul?…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *