6 octombrie

Pe 1 octombrie, la vreo 12:10 noaptea mi-am dat seama că se încheiase o lună și că puteam să-mi văd statisticile de pe blog pe luna septembrie (îmi plac statisticile pentru că sunt numere). Și mi-am adus aminte că o lună nouă = zile de naștere. De obicei uit complet de ele, dar am început: 8 octombrie, tata. A, stai, că Tati, bunicul, tatăl lui, e tot în octombrie. 6 octombrie. Și am zâmbit, că s-ar putea să fie prima oară când mi-aduc aminte singură de ziua lui Tati. Cred că l-am sunat prin 2011, la îndemnul mamei, și vorbea destul de în dodii. În 2012 cred că am vorbit cu Mami, cu bunica. Și apoi n-am mai zâmbit, că anul ăsta nu mai vorbesc cu nimeni de ziua lui. Tati a murit în noiembrie. A tot tras să moară vreo 2 ani, până când ajunsesem să cred că o să fie etern cu un picior în groapă, un moș neschimbat până-n Ziua de Apoi.

L-am văzut de câteva ori de prin iunie încolo, când am început să apar prin Cluj. La pat, cu un picior tăiat din cauza diabetului, cu ochii largi și inocenți ca ai unui copil. Într-un scaun cu rotile, pe hol, plângând demn, în liniște în timp ce aranja pantofii lăsați la intrare. „Mă vezi așa, fără un picior,” zicea, apoi spunea ce spunea și iar, „fără un picior”.

Tati a învățat să conducă la 60 de ani, când a venit Revoluția și Mami a vrut să-și deschidă farmacie. Toată copilăria mea, Mami lucra la farmacie, Tati mergea la Târgu Mureș să cumpere medicamente, sau se ducea să vadă de diverse. Când mergeam la Cluj, mă jucam prin farmacie cum se joacă alții la curte, sau mergeam cu Tati la topogane, sau la Criș, sau la pescuit (nu prindea mare lucru, așa că ne opream pe drum să luăm pește). Țin minte că mergeam la pădure și Tati prindea fluturi pentru mine sub pălăria lui.

De la el am învățat cum să-mi leg șireturile, într-o zi când o așteptam amândoi pe Mami în mașină. Îi plăceau pantofii, mi-a spus mama mai de curând. El se ocupa de curățat și aranjat pantofi când veneau oaspeți. (mama e Monica, nu e mami, ca să nu confundăm! Nu există decât o Mami în familie, care e bunica)

Pe 13 noiembrie anul trecut, am avut un vis. Nu mai știu exact ce era în el, dar bunicul Ghiță din partea mamei, mort de vreo 20 de ani, a venit la mine să-mi spună că cineva e grav bolnav și o să moară.

„Nu Monica, nu?!” am întrebat, disperată, pentru că pe bunicul Ghiță îl asociez doar cu mama. „Nu ea, nu?!”

„Nu, nu,” mi-a zis, dar nu-l lăsam să termine, nu-l lăsam să-mi zică pentru că intrasem în panică. M-am trezit brusc, ca din coșmar și am respirat adânc. Nimeni din familie nu era grav bolnav, în afară de Tati, dar Tati era așa de demult, demult. Vise, vise, cine pune baza pe vise e nebun.

Și m-am dus la calculator și peste ceva vreme mi-a scris Monica, maică-mea. Că sunase Mami că s-a terminat. „Tati săracu a murit azi.”

Nimeni nu-mi zisese și nici Monica nu știa, dar pe Tati îl duseseră la spital, să-i taie și celălalt picior. Ceva mai târziu tata mi-a zis că probabil că Tati nu suportase ideea de a rămâne fără ambele picioare.

Cândva pe 13 noiembrie mi-am dat seama că se terminase cu copilăria mea. La fel ca cealaltă copilărie, cea veche-veche în care îl știam pe Ghiță, devenise inaccesibilă, nevizitabilă. Niciodată nu o să văd parcul din Gheorgheni cu Tati, să zic, „Ții minte când mă aduceai aici?”, niciodată nu mai mergem la pescuit, să zică, „Ții minte când te aduceam aici cu vărul tău Tudor?”, niciodată n-o să-mi mai spună, „Mălinuța dragă, fă-te ce vrei tu, dar să fii cea mai bună în ceea ce faci,” sau, „Fă-te farmacistă, ca Mami, că mereu o să fie oameni bolnavi.”

Și el îi spunea Mami. Erau inseparabili, mereu retrași puțin în afara lumii noastre, într-o lume perfectă a lor. Erau Mami și Tati unul pentru altul, erau Mami și Tati pentru tata, erau Mami și Tati pentru mine, erau Mami și Tati pentru mama. Bunicii din partea mamei au fost mereu Ghiță și Luci. Au fost Mami și Tati zeci de ani, și probabil că înainte de asta, la fel de inseparabili, au fost Viorica și Titus.

Toată viața o știusem pe Mami calmă, înțeleaptă, inteligentă, liniștită, cu picioarele pe pământ; pe Tati îl vedeam ca pe un zăpăcit bun la sulfet. Și de-abia în lunile de după noiembrie am înțeles că Mami e într-adevăr înțeleaptă, inteligentă, cu picioarele pe pământ – dar nu calmă și liniștită. Forța ei, mi-am dat seama într-un târziu în care o văd altfel decât cu Tati, e uneori dură sau nervoasă. Și mă gândesc la Tati aranjând pantofi și plângând într-o tăcere atât de deplină încât mi-a luat o vreme să-mi dau seama de ce avea fața udă – el era cel care venea cu calmul și cu dulcele vieții, cu bucuria de a trăi pe care le-o dădea altora.

Într-o noapte m-am trezit cu sentimentul că mă strigă Tati.

„Mălinuța dragă, Mălinuța dragă!”

Și mi-am dat seama că n-am inima să-i spun că nu cred în fantome. Mai bine risc să vorbesc singură, la naiba. E Tati.

„Ce-i, Tati?”

„Unde e Mami, că n-o găsesc? Nu-i acasă.”

„E la Titus.”

Ezitarea lui. Ah, nu știa unde. Taică-meu se tot mută, dar eu când sunt la Sfântu Gheorghe sunt în casa lui Ghiță, în casa unde a copilărit mama, normal că mă știe. I-am zis unde.

„Să n-o deranjezi, auzi?” i-am zis. „Să n-o deranjezi, că e obosită.”  Că nu știam cum să-i spun că Mami era distrusă, nu obosită, și că mi-era frică să nu se pună jos într-o zi și să nu se mai scoale niciodată.

A plecat. Iar apoi, nimic.

Sunt unele lucruri pe care nu le descos. Le las să fie. Suflu peste ele și le fac povești – nici adevărate, nici neadevărate, de spus și nu de descusut. Le ascund pe ici, pe colo, le împăturesc și le păstrez așa. Nu sunt de crezut sau de necrezut, doar de amintit.

Am prea puține amintiri cu Tati ca să-mi fie cu adevărat dor de el, să-i simt absența ca o lipsă și moartea ca pe o despărțire. Ar putea fi doar la un telefon distanță, doar că iar nu-l sun cu anii. Așteptând la Cluj. Pălăriile lui în cuier, pantofii dedesubt. Accentul clujenesc, dulce – „Seeeeeervus, Mălinuța dragă” -, prăjitura cu vișine a lui Mami. Și la plecare, amândoi ne-ar conduce. Titus ar porni motorul, ne-am face cu mâna. Tati ar ține-o pe Mami după umeri, cum face mereu. Când suntem aproape în stradă, i-aș vedea întorcându-se și pornind înapoi spre casă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *