Să nu-i pupi în bot pe martori?

Am citit articolul ăsta în care Corina Georgescu povestește, foarte fain și cu lux de amănunte, cum a fost acostată de câțiva derbedei și cum destul de repejor ăștia au ajuns să fugă mâncând pământul. Chiar vă recomand articolul, e mai vesel ca al meu.

De remarcat finalul:

După ce s-a dus fumul din jur și m-am oprit din râs, se întoarce cucoana ce vă zisesem că făcuse pași și îmi spune, privindu-mă serioasă “dar ce curajoasă sunteți, că ați văzut, eu m-am dat mai încolo”.

Alături de ea mai erau și vreo 2-3 dom indivizi, care la fel îmi admirau curajul, sau poate dresul, dracu’ știe.

Măi, eu mor când văd fazele astea. Deci, ești într-un loc public. Sunt și alți oameni prin preajmă. Deodată ești pus într-o situație tâmpită rău și în jurul tău se face gol.

Am pățit-o la București la metrou. Eu veneam dinspre Pantelimon (nu chiar de acolo, dar din direcția aia) și mergeam spre Aviatorilor. La un moment dat, când schimbam la Unirii, m-am prins că era un tip dubios care se tot uita după mine de ceva vreme. Fusesem în același vagon cu el, acum era după mine – îl remarcasem pentru că era străin, negru (mă rog, negru mai alb, o fi fost mixt). A încercat să intre în vorbă când așteptam metroul celălalt. Seară, chestii, mergeam spre casă. I-am zis să mă lase în pace și m-am suit în metrou. El, după mine.

Bun, ajungem la Universitate, mă prind că ăsta o să coboare unde cobor eu, că nu pricepe faza cu „lasă-mă”. Metroul pornește iar – eu coboram la Aviatorilor, unde urma să schimb cu autobuzul. La Aviatorilor e oarecare mișcare, dar nu suficientă. După ce urcam în autobuz, ciuciu mulțimi. Zero, nada, degeaba. După Aviatorilor urma Aurel Vlaicu, unde bate vântul, Pipera – capăt de linie. Din niciuna nu aveam acces direct la taxi sau la mijloace de transport în comun care să fie în mijlocul mulțimilor.

Ce dracu să fac, nu? Mai ales că poveștile astea au tendința să se termine prost.

Deci, urmau așa: Piața Romană, Victoriei, Aviatorilor. Ultima coborâre posibilă: Aviatorilor, maxim 10-12 minute ca să inventez ceva înainte să ajung statistică de-un fel sau altul.

La Romană m-a pocnit inspirația. Când s-au deschis ușile am țâșnit afară printre coloanele alea groase. Tipul, care se ținuse la vreo distanță de 10 metri, a țâșnit după mine, doar că pe altă ușă. Mulțime, chestii. Am așteptat până am auzit „Atenție, se închid ușile” și am zburat înapoi în metrou în ultima clipă. Tipul s-a prins de schemă cu o clipă prea târziu și s-a uitat la mine, zâmbind, din partea cealaltă. Și a dat din umeri.

În momentul ăla, dar doar în momentul ăla, a apărut lângă mine o tipă: „Vai, săraca de tine, ce frică trebuie că ți-a fost.”

Frică? Mi se tăiaseră genunchii, eram cu inima-n gât, primul meu gând a fost că tipa e cu el și că la următoarea stație mă târăște afară din metoru și-mi taie gâtul în mod organizat. Noroc că mi-am dat seama că e doar o martoră în trei secunde, că altfel naiba știe ce-i făceam.

Deci, da. Aveam martori, că mama lui de metrou, nu? Oamenii ăștia se uitau ca la spectacol, bănuiesc, uite o fată urmărită de un negru, ce interesant. Sau ce oribil. Îmi imaginez ce se gândeau: dacă pățesc ceva, ce-mi trebuie mie să mă bag, nimeni nu mai face nimic. Dar de ce ar fi problema mea, e doar o fată, adică nu e nimeni, adică nu e treaba mea.

Să nu-i pupi în bot pe derbedei?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *