Urăsc să-mi aud vocea
Am spus-o și pe Facebook, hai s-o spun și pe blog: urăsc să-mi aud singură vocea. „Păi bine, bine, dar nu faci tu și audiobook-ul de la propriul tău roman?” ar putea întreba unii. „Cum se împacă asta cu faptul că ai o voce nasoală?”
Uite așa: nu cred că am o voce nasoală. Cred că e o voce ok. De fapt, sunt sigură că e o voce ok, știu că unii sunt încântați să o asculte și spun chiar că citesc mișto. Dar asta nu are nicio legătură cu faptul că eu, personal, prefer să nu mă aud.
Noi nu ne auzim vocea cum o aud ceilalți, cică. O auzim reverberându-ne în oase, în corp, peste tot, și o auzim în plus și venită din aer, de acolo de unde o aud și ceilalți. În momentul în care ne înregistrăm și apoi ne punem înregistrarea, o auzim cum o aud și ceilalți.
Iar ceea ce aud eu e o voce care mă zgârie pe urechi pentru că este extrem de similară cu alta pe care o aud în fiecare zi (a mea, când vorbesc eu), dar cu o diferență suficient de mare să fie sesizabilă, suficient de mică ca să nu fie atât de diferită încât să o consider „alta” pe bune. E o disonanță continuă. Și, ca să fie pachetul complet, sesizez disonanța asta și dacă-mi aud vocea în trecere, și dacă e în cealaltă cameră, și dacă e volumul mic.
Probabil că dacă m-aș asculta vreo câteva zile încontinuu mi-ar trece sentimentul ăsta, dar pentru că nu-s suficient de masochistă și nu s-a ivit încă o ocazie importantă ca să fac asta, vă rog eu: când mă ascultați în înregistrări, încercați să nu fiți în câmpul meu auditiv, ok?
Dacă nu, jur că vă înregistrez și pe urmă vă pun înregistrarea ca să simțiți cum e. Și dacă printr-o șansă ciudată ați lucrat în radio sau v-ați obișnuit altfel cu propria voce, o să pun pe repeat ce cântec am chef să ascult pe repeat atunci și-l bag de vreo 100 de ori. Că pot și nu mă deranjează.
_You came in like a wrecking baaaallll….
_