Plouă. Cu copii.
Pe o vreme ca asta, am alergat prin semi-ploaie ca să stau și eu ca tot freelancer-ul să beau o cafea cât lucrez (da, într-o veșnică cafenea). Plină de apă, cu degetele de la picioare înotându-mi în șosetele care înoată în bălțile care mi s-au strâns în pantofii care au înotat prin bălțile de pe străzi, îmi fac socoteala cu tot ce ar trebui să termin de făcut azi. Traducere1, traducere2, editat1. Citit ultimele 30 de pagini dintr-un roman, trimis notițe pe marginea lui ca feedback pentru autoare. Scris1, scris2 și scris3 pot să mai aștepte câteva zile. Până diseară zbârnâi. În weekend zbârnâi.
Și cum planific eu mai bine, deodată începe să cânte Geri Halliwell cu veselie: It’s raining men! Hallelujah, it’s raining men! Calculatorul mă anunță că acum, dar acum, dar musai, dar neapărat, trebuie restartat. Ah, superb.
Închid toate ferestrele, restart. Geri Halliwell cântă despre plouat – și deodată începe să se perinde prin fața mea o trupă de copii. Vin de pretutindeni, parcă apar din pereți, ies din cotloane – e o ambuscadă de elevi, cam cum vezi filmări din savana africană, când vin în goană vreo două-trei antilope și deodată te trezești într-o cireadă panicată care aleargă în disperare. Mă uit în jur – sunt într-un flashmob? Mă, nu pare flashmob, pare întâmplare.
Trece clasa de prichindei (două clase?), țopăind printre mese cu veselie. Clipesc și dispar. Dacă nu s-ar holba la mine niște puștoaice de gimnaziu de la altă masă, aș crede că am visat – deși nu pot să nu mă întreb de ce se holbează la mine.
Intru pe messenger și-mi manifest confuzia totală.
„E săptămâna „școala altfel”,” mi se spune.
Am înțeles. Între timp, a apărut altă clasă și îmi dau seama care-i faza: prichindeii de gimnaziu au fost aduși aici ca să-și facă pregătirea pentru liceu, când vor chiuli de la ore să bată cafenelele. Știți voi, ăia de care mai pomenesc din când în când pe blog. M-am lămurit.