În Sfântu Gheorghe nu ninge aproape niciodată foarte mult. Sunt multe zile de ianuarie în care temperatura coboară la minus douăzeci de grade Celsius, de aduci până și husky-ul în casă și stați împreună la gura sobei în timp ce centrala termică duduie – dar de nins, rareori ninge mult.

Există un prieten de familie (în sensul în care cineva din familie e prieten cu el, nu în sensul în care e prieten cu toată familia) care are doi copii, un băiat și o fată, care sunt puțin mai mici tineri ca mine.

Ca de obicei, niște elevi de liceu chiulesc și sunt la masa de lângă. Nici nu trebuie să-mi bat capul prea tare ca să mă prind că-s elevi, că-s în uniforma școlărească.

Pe o vreme ca asta, am alergat prin semi-ploaie ca să stau și eu ca tot freelancer-ul să beau o cafea cât lucrez (da, într-o veșnică cafenea). Plină de apă, cu degetele de la picioare înotându-mi în șosetele care înoată în bălțile care mi s-au strâns în pantofii care au înotat prin bălțile de pe străzi, îmi fac socoteala cu tot ce ar trebui să termin de făcut azi. Traducere1, traducere2, editat1. Citit ultimele 30 de pagini dintr-un roman, trimis notițe pe marginea lui ca feedback pentru autoare. Scris1, scris2 și scris3 pot să mai aștepte câteva zile. Până diseară zbârnâi. În weekend zbârnâi.

Din cauza naturii muncii (sau a muncilor, mai exact), ajung des prin cafenele, ca să beau o cafea și să mă uit la lume în timp ce lucrez. Că te saturi de aceiași pereți. Și constat o chestie: dimineața mă întâlnesc des cu elevi. Îi recunosc după subiectele abordate: ora de x, ora de y. Profesorul cutare.