Voiam să vă spun că vreau să zic ceva despre ce vroiam

Una din ciudățeniile limbii române e verbul a vroi, pe care foarte multă lume îl folosește. Eu vroiesc, tu vroiești, el/ea vroiește, noi vroim, voi vroiți, ei/ele vroiesc… Nu v-am convins, probabil că n-ați folosit în viața voastră așa ceva. Nici eu. Dar dacă nu vă sună cunoscut, e pentru că e folosit cam întotdeauna la trecut: eu vroiam, tu vroiai, el/ea vroia… și așa mai departe. Cică l-au lăsat afară din DOOM2, de parcă asta ar schimba cu ceva faptul că lumea spune „eu vroiam” într-o veselie.

Partea bună e că a vroi e sinonim cu a vrea, deci tehnic vorbind toată lumea vorbește corect (conform standardelor pre-DOOM2). Partea ciudată e că a vrea e folosit mai rar la trecut, totuși, chiar dacă are și un trecut: eu vream, tu vreai, el/ea vrea, noi vream, voi vreați, ei/ele vreau. Sună ciudat, dar nu neapărat rău. Ușor regional?…

A, și mai e un verb: a voi. Care e cam sinonim cu celelalte două. Pe ăsta îl folosesc eu la trecut cam peste tot: eu voiam, tu voiai, el/ea voia, noi voiam, voi voiați, ei/ele voiau. La prezent sună de parcă ar vorbi voievozii: eu voiesc, tu voiești, el/ea voiește.

Trei verbe asemănătoare, care sună ca unul singur, pentru că nu ne-am decis pe care să-l folosim. Mă întreb dacă o să se uite careva din scriitorii viitori de DOOM la chestia asta și o să spună „Bine, hai să zicem că e un singur verb cu conjugări multiple, dintre care cea mai uzuală e cea pe care o folosește lumea: eu vreau, eu vroiam. Variantă: eu voiam”.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *